Narine Abgarian, născută în 1971 la Berd, în Armenia, provine dintr-o într-o familie de intelectuali, iar după ce a absolvit Universitatea Lingvistică de Stat „V. Briusov” din Erevan, se mută, în 1993, la Moscova. Debutează în 2010 cu o carte pentru copii pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național „Rukopis Goda” (Manuscrisul Anului). Cartea are în centrul ei o fetiță numită Maniunia despre care a scris câțiva ani pe un blog. Au urmat, în 2011 și 2012, alte două cărți despre acestă fetiță, iar pe baza acestei trilogii s-a realizat un serial TV de zece episoade. Tot în 2012, culegerea de povestiri „Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri” a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul „Baby-Nos” în 2013. Volumele sale de povestiri și romanele au făcut din Narine Abgarian una dintre cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale, iar, în 2020, „The Guardian” a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dintre cărțile sale amintim: „Imigranta” (2011), „Oameni care sunt mereu cu mine” (2014), „Zulali” (2016), ecranizată în 2021, „Oameni din curtea noastră” (2016) etc.. A devenit cunoscută la nivel international prin romanele, devenite bestseller, „Din cer au căzut trei mere” (2015; „Humanitas Fiction”, 2021) – distins, în 2016, cu Premiul „Iasnaia Poliana” și „Simon” (2020; „Humanitas Fiction”), 2023) – roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor. În 2022 publică volumul de povestiri „Tăcerea culorii” și se mută din Rusia în Armenia natală, iar apoi în Germania, unde și trăiește în prezent. Cele mai recente apariții în România sunt „Bunicul de ciocolată” („Humanitas Junior”, 2024) și cartea de povestiri „Viața e mai dreaptă decât moartea” (2018; „Humanitas Fiction”, 2024). Dialogul pe care îl veți citi mai jos pornește de la acest din urmă volum despre rănile războiului și despre lumea pierdută a copilăriei.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Narine Abgarian, cu acest al treilea volum apărut la editura „Humanitas Fiction” am revenit (ca în „Simon”) în orășelul armenesc Berd. Mărturisesc că este o carte care m-a luat, cumva, prin surprindere pentru că este o colecție de amintiri din copilărie care, însă, treptat, se umple de Sisifi. Cele 31 de povești curg în cea mai mare parte nostalgic și tihnit, dar brusc apare crăpătura catastrofei care răstoarnă lucrurile, care spulberă firescul. Cu toate acestea oamenii se străduiesc să își continue viețile și unii dintre ei reușesc, cu toată urâțenia cicatricilor sau a rănilor războiului care încă supurează. De unde această capacitate de reziliență uluitoare? Ce e ea mai mult decât încăpățânare și instinct, răspăr față de absurd și de suferință?
Narine Abgarian: Probabil că cel mai simplu ar fi să explicăm această reziliență drept un instinct de autoconservare, dar nu ar fi adevărat. Dorința de a zâmbi, de a întinde o mână de ajutor, de a îmbrățișa și de a alina nu este un instinct, ci o muncă zilnică și deloc ușoară. Nu este ușor să-ți păstrezi umanitatea, iar dorința de a fi o persoană omenoasă este, în opinia mea, una dintre realizările remarcabile ale gândirii și voinței umane. Eroii cărții mele reușesc, de bine, de rău, să o facă. Sau nu reușesc deloc.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Mă gândesc că această dreptate mai mare a vieții (cum sugerează și titlul) vine și din faptul că fericirea, mulțumirea, liniștea au existat și atunci „dreptatea” vieții face posibilă continuarea ca o recuperare, ca o întoarcere acasă, ca o regăsire. Se poate vindeca un om sau un spațiu care n-au cunoscut dulceața? Nu este Berdul acestor povestiri (și Berdul dumneavoastră natal) un „paradis pierdut”, dar și un „timp regăsit”?
Narine Abgarian:Berd este propriul meu Yoknapatawpha, un loc în mare parte semi-mitic, deoarece nu este doar orășelul în care m-am născut și am crescut, ci și un spațiu care a reușit să rămână neschimbat de-a lungul anilor. Berdul real este foarte diferit de cel care apare în multe dintre cărțile mele. Fiecare scriitor își creează propriul refugiu literar, un loc în care, în ciuda amărăciunii evenimentelor pe care le descrie, se simte confortabil. Berd este un astfel de loc pentru mine.
Ați subliniat pe bună dreptate că, pentru a gusta din nou fericirea, trebuie să o fi simțit înainte. Viața noastră nu este o continuă mișcare înainte. Este și o întoarcere acolo unde toți pe care i-am iubit și care ne-au iubit sunt în viață. Acolo unde am fost fericiți din toată inima.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte simt că fiind un spațiu mic, o comunitate (cu tot sistemul său strâns de relații), acest Berd are o șansă mai mare de recuperare decât un oraș mare; cu alte cuvinte o comunitate are mai multe șanse de a se vindeca și la fel și omul din interiorul ei, pentru că există această plasă de siguranță relațională. Cum simțiți toate acestea mai ales că acum locuiți în Germania, dar de fapt spațiul dvs. intim este acest loc al copilăriei?
Narine Abgarian: Comunitățile mici au propriile lor probleme. Îndepărtarea de orașe face viața mai dificilă, deoarece multe programe sociale și de reabilitare, create de stat pentru persoane cu sindrom de stres posttraumatic, ajung la acestea în ultimul rând. Și aici trec atunci pe primul plan acele legături patriarhal-comunitare, pe care vremurile noi nu au avut timp să le elimine complet. Uneori, o pâine de casă pe care ți-o dă vecina are o putere de vindecare mai mare decât o întreagă cură medicamentoasă.
Cât despre șederea mea în Germania, o văd ca pe o oportunitate de a învăța lucruri noi. Sunt foarte recunoscătoare țării care m-a primit și datorită căreia sper că devin un om mai bun și mai înțelept.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Rămânând în orizontul întrebării de dinainte putem spune că străinul este „scăpat” (și-a găsit un refugiu), dar poate să nu fie „salvat” (el nu are un acasă). Dumneavoastră ați părăsit Berdul suferind al copilăriei, iar în 2022, după 26 de ani, ați părăsit din cauza războiului și Moscova, un alt acasă. Să fie scriitorul/artistul un om-melc? Un ins care își poartă casa cu sine, mai ales dacă și-a trecut-o în scris?
Narine Abgarian: În cazul meu, aceasta este o definiție foarte potrivită, deoarece Berd mă însoțește peste tot. El este prezent în viața mea, vizibil sau invizibil. Se poate spune chiar că, într-un fel, el este alter ego-ul meu.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Dar dacă ați făcut dreptate Berdului mărturisind despre rănile din oamenii lui și despre ororile războiului, nu se cade oare să faceți dreptate și Moscovei? Pe când un roman despre prietenii și apropiații dumneavoastră rămași captivi într-o societate închisă (ați trăit aici 26 de ani)?
Narine Abgarian: Nu sunt sigură că aș fi în stare să scriu despre asta, fie și numai pentru că nu sunt acolo și nu am idee prin ce încercări trec prietenii mei. Mi se pare că un astfel de roman ar trebui scris de cineva care a rămas la Moscova. Nu acum, desigur, ci mai târziu, când va putea să o facă în siguranță. Ca să poți descrie în mod autentic suferința, trebuie să te afli în epicentrul ei.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Să revenim la volumul de povestiri. Este foarte frumoasă și inedită această trecere a poveștilor una în cealaltă de parcă ați dorit să ilustrați trăsăturile unei comunități (fiecare participă la viața fiecăruia și toți se cunosc între ei) și să vedeți poveștile și personajele din mai multe unghiuri. Știu că nu vă faceți planuri atunci când scrieți, dar cât a fost acest efect unul deliberat? Ce v-ați propus atunci când ați început?
Narine Abgarian: Nu aveam nicio intenție să scriu o carte în care fiecare poveste să fie o continuare a celei anterioare. Dar în timp ce lucram la a cincea sau a șasea povestire, am surprins această legătură. Undeva era deja prezentă, altundeva se cerea construită. Și am decis să nu rup această legătură. Am vrut să învălui singurătatea fiecăruia în singurătatea celorlalți, să creez iluzia prezenței. Sper că am reușit, măcar puțin.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În textul de final (acea „postfață”) scrieți următoarele: „Să scrii despre război e ca și cum ai distruge în tine speranța. Ca și cum ai privi moartea în față…”. Adevărul este că e impresionantă și de neînțeles cruzimea descrisă: ce război e ăla în care cauți să ucizi civili? În care ochești bătrâne în casele de la margine? În care împuști o cireadă? Etc.. De unde această cruzime a azerilor? Ce din societatea și din cultura lor o face posibilă?
Narine Abgarian: Această cruzime nu este a unei națiuni anume. Nu aș dori în niciun fel să insult sau să jignesc azerii, numindu-i cruzi și nemiloși. Asta este natura inumană a războiului, care te urăște din tot sufletul și ucide în tine tot ceea ce te ajută să trăiești. Nu oricine e în stare să facă față acestei uri. Crimele de război sunt comise de ambele părți beligerante și trebuie să avem curajul să recunoaștem acest lucru. Ce-i drept, niciunul dintre războaiele din Karabah nu a fost declanșat de armeni. Responsabilitatea pentru ele se află pe conștiința clanului autoritar Aliyev, care conduce Azerbaidjanul de aproape patruzeci de ani și nu are intenția de a ceda puterea.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de cruzime și de război nu pot să nu fac referire la Ucraina pentru că această țară luptă și pentru Armenia, pentru Georgia, Moldova, și chiar și pentru România. Urmăriți ce se întâmplă acolo? Cum privesc armenii conflictul?
Narine Abgarian: Urmăresc cu mare durere în suflet, pentru că sunt foarte îngrijorată pentru Ucraina și înțeleg în ce situație îngrozitoare se află. Uitați-vă ce a pățit această țară: i-au distrus aproape toată infrastructura, i-au împrăștiat oameni prin întreaga lume, au devastat orașe și sate, au distrus o întreagă generație de tineri și tinere, au schilodit psihicul oamenilor pentru câteva decenii. Pentru ce? Pentru ambițiile monstruoase ale oficialilor de la Kremlin care au pierdut contactul cu realitatea și au făcut din resentiment principala rațiune a politicii lor? De dragul unor amintiri rudimentare despre un imperiu care, de fapt, nu a fost niciodată un imperiu, pentru că a fost întotdeauna un colos cu picioare de lut? Sub ochii noștri se desfășoară una dintre cele mai mari nedreptăți din istoria lumii, și soarta a hărăzit-o poporului ucrainean.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Armenii s-au uitat mereu către Rusia, dar nu știu dacă știați că România este singura țara din lume în care există o lege pentru sărbătorirea limbii, alfabetului și culturii armene. Ea a fost votată de Parlament în anul 2019, iar ziua aleasă este 12 octombrie, când în sinaxarul armenesc se prăznuiesc Sfinții Traducători ai Bibliei în limba armeană. În plus, istoria dovedește că aici armenii au fost bine găzduiți, au biserici, mănăstiri, locuri în care sunt amplasate frumoasele cruci de piatră ș.a.m.d.. Mai mult, șeful breslei scriitorilor este un armean: Varujan Vosganian. Așa că pentru a putea încheia într-o notă optimistă vă întreb: ce v-a plăcut până acum din România? Ce scriitori v-au atras atenția?
Narine Abgarian: Războiul din 2020 a arătat ce greșeală fatală a făcut Armenia în alegerea aliatului său. Din păcate, nimic nu poate fi schimbat. Mi-aș dori foarte mult ca Armenia să tragă concluzii din ceea ce s-a întâmplat și să devină o parte a lumii occidentale, pentru că, după ADN-ul său cultural, ea este o parte a acestei lumi. Sunt foarte bucuroasă că în România există o sărbătoare a Sfinților Traducători ai Bibliei în armeană. De altfel, traducătorii sunt canonizați de Biserica Apostolică Armeană, avem chiar o biserică cu hramul Sfinților Traducători. Fațada ei este făcută din blocuri uriașe de piatră în formă de cărți deschise.
Cât despre literatura română contemporană, din păcate, nu știu prea multe despre ea, pentru că citesc doar în rusă și armeană, în care nu am întâlnit traduceri ale autorilor români contemporani. Dar la festivalul de carte de la Iași i-am cunoscut și m-am împrietenit cu Florin Lăzărescu și Ioana Pârvulescu.
Îmi place foarte mult cinematografia românească a noului val: „Poziția copilului”, „Moartea domnului Lăzărescu”, „4 luni, trei săptămâni, două zile”, „Aferim!”, iar pe Luminița Gheorghiu o consider una dintre cele mai bune actrițe din cinematografia mondială.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Mai trebuie spus că „Viața e mai dreaptă decât moartea” se va întâlni, în acest sfârșit de an, în librării, cu o altă carte pe care o semnați: e vorba despre „Bunicul de ciocolată”, o poveste amuzantă plină de aventuri despre un bătrânel excentric pe nume Oscar. Să fie, în sfârșit, această carte îndeplinirea acelui vis de a scrie o culegere de povestiri amuzante despre bătrâni?
Narine Abgarian: Din moment ce am un coautor – Valentin Postnikov, iar figura lui Oscar este rodul imaginației sale, să spunem că această carte este un preludiu pentru un volum de povestiri amuzante despre bătrâni.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În cartea dumneavoastră aceasta există, ca și volumele anterioare, multe referiri la mâncăruri astfel încât simți, uneori, mirosul lor foarte plăcut și liniștitor. Chiar dacă ați spus, într-un interviu, că un scriitor care pomenește foarte des mâncarea, „mai ales într-un fel apetisant și de-a dreptul opulent” este sigur la dietă (când ați scris „Din cer au căzut trei mere” chiar urmați una) cred că, totuși, ați glumit. Motivul simt că ține de intimitate, de memoria noastră care este adesea puternic olfactivă, de faptul că a mânca împreună presupune liniștire, așezare, calm. Mâncatul și băutul împreună fără grabă sunt o expresie a păcii. Așa să fie?
Narine Abgarian: Sunt pe deplin de acord cu dumneavoastră. O mâncare gustoasă, o conversație caldă și fără grabă, niște amintiri frumoase din trecut – ce poate fi mai frumos? Nu cunosc nimic mai reconfortant.
Laurențiu-Ciprian Tudor: M-ar interesa (și cred că ar interesa și pe alții) care este mâncarea dumneavoastră armenească preferată și cum se gătește ea?
Narine Abgarian: O plăcintă armenească dulce, simplă, numită „gata”, preparată cu diferite umpluturi. Umplutura mea preferată este cu nuci prăjite și un vârf de cardamom. Aș putea mânca până sunt dată afară de la masă.
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro.
Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.
