Despre impactul traumelor psihologice în dezvoltare (așa numitele ACE – experiențe adverse ale copilăriei) s-a vorbit și s-a scris mult. Copiii abuzați fizic și emoțional de părinți vulnerabili (critici, cu răni psihice dificil de gestionat și care nu au ajuns la ajutor psihologic) sunt mai apoi marcați pe toată durata vârstei mature și sunt predispuși să traverseze dezechilibre psihice în viața de adult (de la tulburări din spectrul afectiv până la dependențe de tot felul). Relația dintre traumă și provocările ulterioare de adaptare și relaționare e destul de solid fundamentată atât psihologic, cât și neurobiologic. Pentru asemenea copii răniți de timpuriu, psihoterapia aduce în cele din urmă beneficii, atunci când emoțiile blocate, furia reținută sunt aduse la suprafață și atunci când clienții trăiesc catharsisul, confruntându-se de pe poziții adulte cu starea de neajutorare traversată în relația cu adulții violenți.

Cu toate acestea, așa cum remarcă alți specialiști cu experiență, psihoterapia se întâlnește cel puțin la fel de frecvent cu clienți care acuză diverse probleme, sunt suficient de funcționali în viața de zi cu zi și totuși fac progrese foarte mici în terapie. E vorba de clienți care stau și ani de zile în ședințe cu terapeutul, pentru care nu pare să existe o speranță de îmbunătățire și care dau senzația chiar și terapeuților că își sabotează singuri parcursul. Asemenea clienți ar putea să fi suferit în copilărie de neglijare emoțională, ceea ce este diferit de traumă sau abuz, așa cum sugerează specialista britanică Kathrin Stauffer. E vorba de oameni care nu s-au simțit bineveniți pe lume, nu au fost văzuți ca persoane distincte, nu s-au simțit iubiți sau, dimpotrivă, au fost tratați de mici ca adulți și folosiți pentru actualizarea nevoilor emoționale ale îngrijitorilor.

Despre cei neglijați emoțional în copilărie, ajunși ca adulți în fața terapeutului ne vorbește volumul tradus și publicat în limba română la Editura Trei, în cunoscuta colecție Psihologie și Psihoterapie. E vorba de un volum sintetic, accesibil și publicului larg, nu doar specialiștilor care analizează scenariile particulare și dificultățile de evoluție ale acestei categorii de clienți care ar putea fi mai numeroasă decât credem (și în care și cititorii care nu au ajuns în fața unui terapeut, dar și cei care s-au trezit blocați sau pentru care terapia nu a părut să progreseze, s-ar putea regăsi).

În volumul intitulat „Neglijarea emoțională și adultul în terapie”, Stauffer apelează la patru povești din practica profesională, patru situații de clienți adulți neglijați emoțional în copilărie. Mortimer suferă de anxietate, e retras social și are un loc de muncă stresant, Norman este la vârsta a doua și se simte singur, în ciuda unei cariere de succes, Olivia e o profesionistă exemplară, dar e cât se poate de nesatisfăcută pe plan relațional, iar Pearl este o mamă epuizată cu trei copii, care are probleme în relație cu fiica. Nici unul dintre clienți nu are o istorie traumatică în spate identificabilă și, cu toate acestea, în terapie, par să se învârtă în cerc, par să nu își mobilizeze resursele, par să nu progreseze deloc nici măcar cu sprijinul terapeutei. Iar asta pentru că ei, ca adulți cu istoric de neglijare emoțională au dezvoltat scenarii și adaptări pe care Stauffer le detaliază în volumul prezent.

Mortimer este conformistul sârguincios, supraadaptabil (cel care caută să ocupe loc cât mai puțin, fie că e vorba de profesie sau relație, ca și când nu ar fi îndreptățit la așa ceva), Norman este singuraticul autonom care a ales să se detașeze de ceilalți (deși le duce lipsa), Olivia mimează normalitatea cu precizie, dar echilibrul ei e forțat, în interior simte multă anxietate și rușine, iar Pearl este o îngrijitoare compulsivă care nu se poate abține să îi ajute pe toți, uitând de fapt de ea.

Copiii neglijați emoțional, așa cum ne amintește Kathrin Stauffer sunt copii ai căror îngrijitori nu au fost acordați la starea de bine a copilului, care nu le-au văzut semnele de suferință și nu le-au răspuns cu siguranță și încredere. Fie că a fost vorba de îngrijitori absenți (mame bolnave, decedate sau care și-au abandonat copiii), fie că a fost vorba de îngrijitori deprimați (mame care nu au putut răspunde emoțional copiilor), fie că a fost vorba de îngrijitor preocupați (mai mult de propriile nevoi decât de cele ale copilului) sau o combinație între acestea, se va ajunge la un rezultat pe care Stauffer încearcă să îl explice pe două paliere, atât psihologic (apelând la teoria atașamentului și la psihoterapia corporală), cât și biologic (apelând la teoria reglajului emoțional și la teoria polivagală nuanțată).

Un copil neglijat emoțional dezvoltă un atașament nesigur față de îngrijitori. El nu va găsi în adult o oglindă de reglare emoțională în situațiile amenințătoare. Din această cauză, ca adult, nu va tolera bine stresul, va fi fragil emoțional, va avea o amigdală cerebrală (zona responsabilă de activarea fricii și a furiei) hiperreactivă, va vedea lumea ca un loc ostil în care nu e binevenit, nu își va asuma riscuri și nu va știi cum să apeleze la cei din jur pentru ajutor. Un adult cu asemenea istoric va trăi o rușine copleșitoare, o rușine toxică, simțindu-se inadecvat, de neiubit, va căuta să fie foarte atent la nevoile celorlalți (din moment ce nu a primit atenție în copilărie, căutând totuși relația cu părintele, copilul va căuta să oglindească nevoile adultului, va renunța la nevoile proprii, devenind un îngrijitor al adultului) și va dezvolta tot felul de simptome fizice (copiii neglijați au adesea dificultăți să își pună sentimentele în cuvinte, dar suferința lor devine suportabilă și poate fi conținută într-o manieră somatică). Ca ființe dependente în stadiile timpurii ale dezvoltării, avem nevoie de o protecție tampon, un echilibru între stresul la care suntem expuși și experiența de a fi îngrijit (interesant e faptul că, așa cum sugerează studiile citate de Stauffer, uneori amploarea sau intensitatea traumelor pe care le suferim în copilărie sunt de mai mică importanță, sau au un impact mai puțin durabil, acolo unde există suport parental/social solid – în acest sens, copiii traumatizați au șanse de recuperare mai bune dacă găsesc totuși un adult suportiv, în timp ce copiii neglijați emoțional se confruntă ulterior cu dificultăți mai mari, tocmai pentru că nu au avut parte de un tampon al unui îngrijitor care să le dea atenția de care aveau nevoie).

După ce detaliază cadrul de înțelegere al acestor clienți, Stauffer propune principii psihoterapeutice de lucru cu adulții care par să nu facă progrese în terapie. Așa cum sugerează specialista britanică e nevoie să creăm o zonă de siguranță (cu răbdare și disponiblitate pentru clienții care vor trăi experiența fugii și a revenirii), să evităm provocările (orice provocare tinde să îi cufunde pe acești clienți în rușine), să limităm intervențiile prea directe (care îi pot copleși), să dăm o atenție specială dificultății clienților de a spune nu. Stauffer împărtășește de asemenea și etapele pe care le parcurge ea în lucrul cu acești clienți: de la abordarea anxietății și tensiunii, la lucrul cu expresia nonverbală (inclusiv masaj biodinamic, vegetoterapie sau terapia relațională a traumei).

Adulții cu istoric de neglijare emoțională sunt adesea plini de calități valorizate social. Sunt oamenii loiali, modești, care au un respect solid pentru ceilalți, sunt oamenii care mențin funcționale familii și companii, oameni care adesea se păstrează în umbră (contrar extroverților lideri, obișnuiți să se autopromoveze) și care în interior trăiesc adesea sentimentul că sunt neînțeleși, respinși, exploatați, deși construiesc aparențe de navigare socială convingătoare. Sunt oameni care se deschid greu și pentru care schimbarea pare uneori ceva inimaginabil, care păstrează zone de confort cât se poate de înguste, în ciuda faptului că par să înțeleagă felul în care se autosabotează.

Probabil procentul adulților care trăiesc asemenea provocări este destul de mare și în societatea românească, în care activează generații care au fost responsabilizate de timpuriu (mai ales din cauza sărăciei care i-a împins pe părinți să lucreze mult sau chiar să își părăsească copiii). Pentru acești adulți e nevoie nu doar de psihoterapie în general, ci de psihoterapie care să ia în considerare nuanțele pe care Kathrin Stauffer le aduce în discuție în cartea „Neglijarea emoțională și adultul în terapie”.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.