Zulfu Livaneli este unul dintre cei mai proeminenți autori contemporani de limbă turcă. Scriitor, regizor de film, muzician, dar și un marcant jurnalist și activist politic (a fost și arestat și exilat pentru pozițiile asumate), recompensat cu titlul de ambasador UNESCO, Zulfu Livaneli a semnat deja o serie de volume care i-au adus notorietatea, prin explorarea raportului individului cu istoria și prin focalizarea asupra unor teme socio-politice cu greutate, actuale. După ce Editura Humanitas i-a publicat în limba română volumul „Serenada pentru Nadia”, aceeași editură a tradus romanul „Neliniște”, roman ales pentru discuție în luna februarie la Clubul de Lectură Bibliofeel al Librăriei Șt.O.Iosif Brașov.

Deși condensat în mai puțin de 200 de pagini, „Neliniște” este un roman dens în ceea ce privește tematica abordată și, pe alocuri, poetic, traversat de un fir roșu melancolic, tot mai pregnant, mai ales spre final. Este o poveste cu multiple etaje de lectură, amprentat de culoare locală, cu atât mai mult cu cât se petrece în creuzetul etnic și religios, în zona de graniță dintre Turcia și Siria contemporane.

Protagonistul romanului, Ibrahim este un jurnalist aflat într-o oarecare derivă existențială. Un oriental occidentalizat la Istanbul, așa cum ne lasă să înțelegem, plafonat profesional, proaspăt ieșit dintr-un divorț cu o femeie frumoasă și aprigă, Ibrahim revine în spațiul natal, în ținutul Mardin din sudul Turciei acolo unde un bun prieten din vremuri trecute urmează să fie înmormântat, după ce a fost ucis cu brutalitate. Acest prieten, pe numele lui Hussein, pare să fi avut un parcurs neobișnuit. Un tânăr promițător și apreciat în comunitate, un practicant al religiei musulmane, logodit și cu un viitor solid în față, Hussein a avut o legătură cu o tânără yazidită, Meleknaz, care i-a schimbat complet traiectul existențial și i-a adus în cele din urmă moartea.

Yazidiții, așa cum aflăm din povestea lui Livaneli sunt un cult religios în care se amestecă elemente ale islamismului, zoroastrismului și maniheismului. Considerați descendenți privilegiați din Adam (și nu din Eva, care a dat naștere non-yazidiților), yazidiții au o perspectivă cosmogonică interesantă. În credința lor, Dumnezeu a creat lumea împreună cu șapte îngeri, în fruntea cărora a fost pus Melek Taws, supranumit Îngerul Păun. Acesta a și coborât pe Pământ în locul sacru al yazidiților, în Valea Laliș din Turcia, sub forma unui curcubeu care s-a transformat mai apoi chiar în pasărea devenită sfântă pentru yazidiți. Melek Taws și-a exprimat însă revolta față de Dumnezeu, atunci când Creatorul i-a cerut să se închine oamenilor și astfel Îngerul Păun fost inițial alungat din paradis, dar apoi, căindu-se a fost reabilitat între ființele divine. Tocmai de aceea, Îngerul Păun este privit deopotrivă ca un înger al binelui și al răului, având o poziție specială în metafizica yazidită, credincioșii fiind și adepții cultului metempsihozei conform căreia aceste ființe divine se pot reîncarna în oameni (iar Melek Taws a fost reîncarnat în forma liderului religios Adi Ibn Musafir). Însă tocmai pentru că antrenează în credința lor acești îngeri, cultul islamic i-a privit cu suspiciune pe yazidiți, condamnându-i că se închină diavolilor și mai ales lui Satana, în forma Îngerului Păun.

Persecutați din acest motiv de mai mult timp, yazidiții au avut cu atât mai mult de suferit odată cu ascensiunea mișcărilor extremiste islamice, ISIS fiind cea mai vizibilă și proeminentă în acest sens. Nu e de mirare că Hussein, un practicant musulman devine ținta amenințărilor atunci când stabilește legătura cu Meleknaz, mama unui copil orb dintr-o comunitate refugiată yazidită. Pentru Ibrahim este însă un mister motivul pentru care tânărul lui prieten a decis să dedice o loialiltate de nezdruncinat acestei femei, după un timp scurt petrecut alături de ea, expunându-se unui pericol mortal. În încercarea de a reconstitui evenimentele care au dus la pieirea lui Hussein și dispariția lui Meleknaz, pornind pe urmele acestui cuplu improbabil, Ibrahim se va lăsa pătruns de spiritul localității Mardin, acolo unde poveștile și aromele orientale trezesc dorurile copilăriei și trimit la o existență mai profundă. Întreaga sa călătorie este marcată de momente simbolice și onirice care amplifică atmosfera mitică în care pare să se scufunde.

Intrând în dialog cu oamenii care l-au cunoscut pe Hussein, Ibrahim va deveni tot mai captivat de figura lui Meleknaz. O figură tragică, așa cum va dezvălui Zilan, una dintre fetele care au cunoscut-o în contextul prigoanei ISIS, Meleknaz este de fapt supraviețuitoarea unui masacru și a torturilor nemiloase executate de islamiștii extremiști. Aceștia obișnuiau să le violeze de câte zece ori pe femeile yazidite pentru a le transforma în musulmance și să le vândă totodată ca sclave. Meleknaz trece printr-un asemenea travaliu biografic, până să ajungă la tabăra de refugiați și să-l cunoască pe Hussein. După ce îi află povestea, Ibrahim este cuprins de o stare de neliniște, despre care nu putem spune dacă este o îndrăgostire sau un impuls salvator uman. Livaneli reușește magistral să mențină o anumită ambiguitate în a caracteriza această stare – e vorba de vulnerabilitatea unui bărbat epuizat, în căutarea unui amor de resuscitare existențială sau e vorba de un impuls umanitar care să actualizeze și să afirme dimensiunea morală umană în fața prăpastiei cruzimii?

Neliniștea lui Ibrahim pare să fie complementară sau mai degrabă o oglindă, o contrareacție la ceea ce în lumea arabă e cunoscut drept harese, o poftă particulară observată la cămilele în deșert care obișnuiau să mestece buruieni țepoase și să se rănească în acest proces (doar că amestecul de mărăcini cu sânge le făcea să mănânce și mai mult și să sângereze și mai tare, făcând necesară intervenția stăpânilor pentru a evita moartea). Așa cum observa un personaj, harese a fost o dominantă a lumii islamice: „Așa-i obiceiul în tot Orientul mijlociu, fiule: ne omorâm între noi de generații întregi, fără să ne dăm seama că ne ucidem de fapt pe noi înșine. Ne îmbătăm cu propriul sânge.”

La fel ca Hussein, și Ibrahim cade pradă poveștii cutremurătoare din biografia lui Meleknaz pe care o evocă Livaneli și care îl împinge să renunțe la viața lui anterioară pentru a o cunoaște și a o salva pe această ființă strivită de bocancii istoriei și ai fanatismului. Pornirea sa, aproape nebunească, pare să se nască dintr-o nevoie pregnantă de sens și de reabilitare în fața unor tragedii sinistre executate tot de mâna umană. După brutalitățile scoase la iveală de destinul grupului de yazidiți, neliniștea lui Ibrahim reprezintă de fapt nucleul emoțional pentru un gest reparator necesar pentru a reconfigura încrederea în umanitate.

Romanul lui Livaneli ne oferă astfel o poveste zguduitoare despre consecințele fanatismului religios, despre felul în care ideologia ne orbește și anulează capacitatea de a vedea omul din spatele dușmanului construit. „Neliniște” este însă și o poveste despre reconectare, despre felul în care atmosfera unui loc ne poate schimba viața, ne poate pune în contact cu reperele noastre identitare pe care modelele sau adeziunile consumeriste le maschează. Este și o poveste despre puterea poveștilor, despre felul în care acestea sunt capabile să ne reorienteze destinul și să ne dea imboldul să devenim, la rândul nostru, povestitori. Nu în ultimul rând este un roman despre nevoia de a ne pune de-a curmezișul istoriei, de a protesta, cu forțe inegale, de a ne transforma măcar o dată într-un David capabil să țină piept lui Goliat.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.