Omniprezența tehnologiei, strategiile de neuromarketing, stresul alinierii constante la progresul digital și la viața tot mai plină de oportunități sunt doar câteva dintre premisele contemporane care stimulează curiozitatea și proiectează un context favorabil consumului. Ecologiștii ne avertizează, de câteva decenii încoace, asupra alarmantei crize a resurselor pe care o trăim, dar dincolo de problema epuizării planetei, premisele de consum accelerat ne fac de fapt tot mai vulnerabili și la problema dependențelor.Gabor Maté este unul dintre autorii care au atras atenția, printre alții, cu privire la caracterul adictiv al comportamentelor care nu mai vizează doar substanțele și nici nu mai implică doar personalitățile așa zis defecte. Fiecare dintre noi putem să dezvoltăm, la un moment dat în viață, un comportament adictiv, ceea ce diluează măcar în principiu bariera simbolică pe care o așezăm între noi și ei, între cei care au intrat pe spirala adicției și cei care au rămas oameni responsabili.

Judith Grisel, fostă consumatoare de droguri, actualmente cercetătoare în neuroștiințe și profesor de psihologie la Universitatea Bucknell, semnează un volum interesant publicat de Editura Trei, dedicat înțelegerii adicțiilor și recuperării din ele. Chiar dacă autoarea pornește de la tabloul clasic al dependențelor de substanțe, Grisel țintește mai departe în creionarea reperelor de înțelegere a adicției, în forma unui rezultat complex care nu poate fi redus nici la neurochimie, nici la psihologie, nici la genetică, deși evident că există elemente participative în acest sens. Departe de a fi un tratat steril științific, cartea lui Grisel, „Niciodată nu e de ajuns” reprezintă un efort de popularizare. Pe de o parte, cartea consemnează efectele celor mai utilizate droguri de astăzi (mai toate având de fapt o istorie de consum care însoțește specia umană din cele mai vechi timpuri). Pe de altă parte, ni se oferă un cadru general de înțelegere a ce se întâmplă cu noi în momentul în care devenim dependenți. Spre deosebire de alte volume enciclopedice care vorbesc despre droguri sau sunt adresate specialiștilor în toxicomanii, în acest volum avem parte de o perspectivă dublă: cea a cercetătorului, dar și cea a utilizatorului. Eforturile de înțelegere ale lui Judith Grisel au fost antrenate de propria sa luptă cu drogurile.

Ani de zile, în tinerețea timpurie, Grisel a fost o consumatoare intensă de substanțe psihotrope. De la alcool, cannabis, cocaină, LSD, stimulente, nimic nu era prea mult sau prea periculos. Și asta pentru că inițial senzația de recompensă oferită de droguri a fost extrem de puternică, în acea senzație dispăreau toate problemele, viața părea intensă, impresia de libertate maximă. Consumul a devenit centrul vieții ei, până când Grisel a dezvoltat toleranță fizică, sevraj și nevoia de a înlătura stările de rău a înlocuit senzațiile plăcute inițiale. Apoi ceva se întâmplă și Judith Grisel decide să înceteze consumul și să treacă prin dificilul proces al abstinenței. Ce anume a determinat-o să facă asta, vă rămâne să descoperiți în „Niciodată nu e de ajuns”.

Bătălia pe care o au de dus cei care dezvoltă un comportament adictiv este în primul rând cu propriul creier sau mai bine zis cu strategiile sale universal de adaptare. Cadrul de înțelegere neurofiziologic pe care Grisel îl propune e pe cât de elegant, pe atât de interesant. Grisel pornește de la o premisă neurobiologică (avem un centru al recompensei în creier scăldat în dopamină, descoperit încă din anii ‘50, o cale finală pentru orice experiență plăcută fie ea legată de droguri sau nu) și de la trei reguli elementare ale psihofarmacologiei: toate drogurile acționează pe circuite preexistente (nu există de fapt substanță pe care să o consumăm și să nu aibă un echivalent intern deja folosit de corp), toate drogurile provoacă efecte secundare (deci nu putem obține doar un singur efect dorit) și, cea mai importantă: creierul se adaptează la toate aceste reacții extreme induse, dezvoltând procese de contracarare.

Dat fiind faptul că sistemul nervos e programat să detecteze contraste, iar organismul a evoluat să mențină homeostazia (acele valori de bază, cu intervale fixe, pentru buna funcționare a tuturor organelor), devine lesne de înțeles că orice deviere extremă (care implică inclusiv efectele plăcute ale drogurilor) va fi întâmpinată în cele din urmă de o încercare automată a creierului de anulare a devierii, printr-un proces compensator care va avea caracteristicile opuse stării pe care am traversat-o sub influența drogului. Dezvoltarea acestui proces compensator nu este specific consumului de droguri, ci oricărei stări intense pe care o traversăm. Orice stare intensă va fi urmată, la un moment dat de o stare de polaritate opusă. De exemplu: eliberarea euforică pe care o resimțim când ajungem la sol, după ce am sărit cu parașuta chiar dacă am trăit anxietate intensă în fata morții pe parcursul căderii. Ceea ce e și mai interesant este că procesele adaptative (numite de Grisel procese B) sunt rafinate de creier pe măsură ce ne expunem unei experiențe: sunt activate mai intens, mai din timp și mai ales nu doar atunci când consumăm sau după ce consumăm un drog, ci chiar și înainte, chiar și la vederea stimulilor asociați drogului. Pofta (cravingul) familiar consumatorilor sau sevrajul, resimțite ca extrem de neplăcute (și care sunt obstacole dificile pentru cei aflați în abstinență) nu sunt de fapt decât pregătirea cu polaritate opusă, declanșată anticipat, pentru a preîntâmpina devierea în funcționarea neuronală pe care creierul anticipează că o vom livra prin drog. Raportul de cauzalitate se inversează: nu bem cafea dimineață pentru că suntem obosiți, ci suntem obosiți pentru că bem cafea (deoarece creierul a învățat anticipativ să diminueze reacțiile vigile matinale naturale, din momentul în care ne-am expus la cafea).

Așadar, legea aplicabilă adicției este de fapt desprinsă din universalitatea funcționării cerebrale: orice stimul care modifică funcțional creierul va suscita un răspuns din partea acestuia de polaritate opusă care va deveni mai amplu, mai rapid, mai de durată. Legea sugerată de Grisel se aplică tuturor consumurilor de substanțe pe care autoarea le analizează cât se poate de plastic.

Cannabisul este asemănat unei găleți cu vopsea roșie pentru că acest drog are rolul de semnaliza importanța unui stimul codificat de un anumit lanț de neuroni (tocmai de aceea celor care fumează marijuana li se pare totul interesant, chiar și obiectele banale, având drept recul lipsa de motivație și inițiativă la încetarea consumului).

Opiaceele sunt numite țesătorii de vise, iar consumul lor a crescut alarmant din 2010 (cu 40% pe an) până în prezent, redevenind una dintre cele mai populare opțiuni printre consumatori, poate și din cauza utilizării problematice a analgezicelor. Dependența la opiacee (care sunt de fapt niște sedative extrem de puternice) este dificilă și pentru că organismul dezvoltă în răspunsul de adaptare (procesul B) substanțe numite anti-endorfine pentru a grăbi întoarcerea la punctul de referință neuronal: experiența sevrajului la heroină sau alte opiacee, sub influența acestor anti-endorfine este extrem de chinuitoare.

Alcoolul este considerat un baros neuronal tocmai pentru că nu are receptori specifici în sistemul nervos central asupra cărora acționează, ci modifică multe circuite, cu mulți neurotransmițători. Și el are în esență un efect sedativ (iar Grisel surprinde ironia faptului că sărbătorim cele mai frumoase experiențe prin scăderea nivelului de conștiență, criticând excesele, dar întovărășind o mare parte a interacțiunilor umane cu alcool). Cu toate acestea, aproximativ o treime dintre prezentările din serviciile de urgență pentru traumatisme (de la accidente la agresiuni) sunt legate de alcool.

Sedativele (micul ajutor al mamei din piesa celor de la Rolling Stones) au crescut de asemenea în popularitate chiar și după declinul barbituricelor (considerate prea toxice și cu potențial letal), odată cu ascensiunea benzodiazepinelor (Diazepamul sau Valiumul american consumat de una din cinci femei în anii ‘70 a fost înlocuit astăzi, între drogurile recreaționale, cu Xanax și Anxiar).

Stimulentele sunt probabil cele mai populare astăzi, în ton cu spiritul cultural al activismului, energiei și entuziasmului, fie că vorbim de cele mai puțin ofensive pe termen scurt precum cafeina sau nicotina, fie că vorbim de drogurile de petrecere: de la cocaină (cu un efect aproape universal savurat, dat fiind faptul că blochează recaptarea din sinapsă a neurotransmițătorului recompense, adică dopamina), la metamfetamină și mai ales MDMA (drogul iubirii, socializării, energizării, cu potențial de tratament al tulburării de stres posttraumatic, dar care din păcate, cel puțin în studiile de laborator, pare să facă ravagii în conexiunile nervoase bazate pe serotonină). Sunt analizate și câteva dintre drogurile mai noi, cunoscute drept legale/săruri de baie/etnobotanice, cum ar fi mefedrona, MDPV, efedra, captagon (toate înrudite cu stimulentele, dar și cu potențial psihotic), salvia divinorum, spice (amestecuri de plante cu canabinoizi sintetici), GHB, nu toate pe deplin cunoscute ca mechanism. Dintre toate drogurile, singurele cu un potențial benefic, atâta timp cât riscul de dependență este nul și aflate în cercetare intensă în Europa și în SUA par să rămână psihedelicele (LSD, psilocybin, DMT) în ciuda reputației negative accumulate mai degrabă pe criteria ideologice în anii ‘60. Recomandate într-o schemă terapeutică și cu o echipă de pregătire și integrare a experienței, acestea sunt singurele substanțe inventariate și de Grisel, care ar putea aduce beneficii reale pe termen lung.

Capitolele despre fiecare drog, sintetizează pe scurt aspecte legate de istoric, mecanismul de funcționare, potențialul adictiv, iar informațiile științifice sunt completate adesea plastic de experiența personală a lui Grisel. Ultima parte a volumului aduce în discuție o încercare de înțelegere a motivelor pentru care devenim dependenți (în fond, Grisel a fost călăuzită personal de această întrebare, pe măsură ce a devenit abstinentă): există anumite repere genetice (dar e vorba de multe gene nespecifice în combinații suficient de complexe care mai degrabă amorsează un risc), există o importanță a epigeneticii (adică acele instrucțiuni care fac funcționale/nefuncționale anumite gene) – și aici e interesant că anumite procese adaptative de tip B ar putea fi transmise de la o generație la alta (așa cum s-a văzut cu o parte a urmașilor prizonierilor din lagăre care aveau un metabolism mai lent și erau predispuși la obezitate). Există de asemenea anumite trăsături de personalitate (precum căutarea recompensei sau impulsivității) care fac moderația mai puțin probabilă. Există de asemenea o combinație vulnerabilă: aceea dintre creierul în formare al adoleșcentului (extrem de flexibil, centrat pe noutate, recompense, mai puțin autocontrol) și droguri – consumul debutat în adolescență fundamentează așa numitul efect de portal prin amprentarea pro-adictivă a circuitelor (astfel că cei care se apucă de droguri mai târziu ar putea să se lase mai ușor de ele).

Toate aceste ipoteze, din direcție neuro-biologică, psiho-comportamentală, propun doar câteva bucăți de puzzle. Răspunsul cu privire la ce avem de făcut în privința dependenței nu se află însă acolo. Nici în prezent, nu avem medicamente minune și nici programe exclusive care să ofere rețetele potrivite de reabilitare. Dincolo de efortul individual al celor care suferă de adicție, în propria bătălie cu dependența (de fapt cu procesele adaptative ale creierului), ar exista o schimbare de paradigmă pe care Judith Griselo consideră mai degrabă de natură socială. Răspunsul pentru care adesea ne apucăm și continuăm să consumăm droguri (dincolo de procesele adaptative) este legat de calitatea interacțiunilor sociale, de felul în care ne simțim noi înșine între semeni și de câtă iubire și prețuire avem parte. Lupta cu dependențele de substanțe dar nu doar de ele, ar putea începe nu la nivelul guvernului sau al eradicării traficului, ci mai degrabă la felul în care devenim mai sensibili cu privire la suferința care stă în spatele consumului, încă de la început, la tipul de discurs pe care îl construim în ceea ce privește dependența. Poate una dintre cele mai redutabile resurse care să întărească motivația celui care vrea să devină abstinent, se află în iubirea și suportul pe care le dăruim celui de lângă noi.

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea