Silvia Dumitru semnează unul dintre cele mai recente și apreciate debuturi în proză ale acestui an, „Noaptea nu uită”, apărut la Editura Humanitas, în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani.

Tatăl Tinei moare când aceasta avea trei ani. Mama ei acceptă o relație abuzivă, cu un tată vitreg violent, doar din dorința de a lăsa pe cineva să-i dea iluzia că are grijă de ea, după ce, atâția ani, ea fusese cea care avusese grijă de toți. Vizitele Tinei și ale lui Dan, prietenul din copilărie al acesteia și actualul iubit, sunt destul de rare. În duminicile în care totuși ajung acolo, la insistențele mamei, discuțiile sfârșesc prin a se transforma în certuri sau reproșuri. În această serie de traume (inevitabil) moștenite de-a lungul istoriei personale, ceva se schimbă în momentul în care Tina o cunoaște pe Anda. Vom vedea că nici această ameliorare a situației familiale, a încercării de extragere din singurătate, a iluziei căldurii umane nu va dura, însă marchează o vară care va aduce alinare (în moduri diferite) pentru cele două personaje feminine.

Semnificația titlului, „Noaptea nu uită”, poate fi regăsită și în interiorul textului, în cuvintele Tinei – „Tot ce băgam sub preș de frică, noaptea ieșea la iveală, fix ca dihorii care furau puii crescuți cu iubire și aspirine de mamaie.” Într-adevăr, romanul are multe zone crepusculare, pe care noaptea le acoperă sau, dimpotrivă, le descoperă. Noaptea, în verile petrecute la bunicii din Mizil, tot satul se aduna la povești umplând băncile de lemn din fața fiecărei porți. Când toată gașca face planul de mers în cimitir de Noaptea Ielelor, Dan îi spune Tinei că ea va merge în fața celorlalți alături de el. Din acel moment au fost nedespărțiți, devenind, mai mult decât prieteni, un cuplu. O altă noapte, petrecută împreună cu Anda la Sighișoara devine un fel de amalgam de emoții, senzații și vise, pe care cu greu și le amintește a doua zi. La finalul romanului, tot într-o noapte, ea și Dan adorm îmbrățișați, după ce îi spune acestuia întreaga poveste despre Anda.

O altă interpretare pe care am putea să o atribuim titlului este legată de emoțiile suprimate, de relația personajului cu trecutul său, în care simțea că orice haină ar îmbrăca tot n-ar arăta bine, de rușinea față de propriul corp și de (re)descoperirea unor noi forme ale apropierii și senzualității, dar și a propriei sexualități. Un fel de imersare într-un univers al nopții în care se poate întâmpla orice, sunt permise multe lucruri, care altfel probabil ar fi fost interzise, ceea ce mi-a amintit de poveștile din miez de noapte despre David Wojnarowicz, Andy Warhol sau Edward Hopper din cartea Oliviei Laing, „Orașul solitar”.

Unul dintre fragmente descrie rătăcirile nocturne ale lui Wojnarowicz în zona docurilor abandonate din Chelsea, pe care autoarea îl citează reluând următorul pasaj – „apariția nopții, într-o cameră plină de străini, labirintul de holuri străbătute ca în filme, fracturarea corpurilor din întuneric spre lumină, sunetele motoarelor de avioane dispărând în depărtare.” Prezența acestui spațiu frecventat, mai ales, noaptea de Wojnarowicz i-a stimulat ani la rând atât partea creativă, cât și erotică a imaginației, la fel cum, în cazul Silviei Dumitru, noaptea pare a avea aceleași valențe eliberatoare, pătrunderea într-o zonă aparent ilegitimă facilitează, tocmai prin actul rebeliunii pe care îl presupune, un nou tip de acces către ceilalți, celelalte corpuri, dar și către alte ipostaze ale propriului sine.

Singurătatea urbană și umană care transpare încă din coperta cărții Silviei Dumitru ar putea fi pusă în oglindă cu imaginea localului newyorkez Nighthawks al lui Hopper – de la verdele care inspiră ideea de izolare și răceală până la nuanțele de roșu și maroniu, dar și la amplificarea umbrei din partea inferioară a ambelor imagini. Descrisă de Joyce Carol Oates ca „cea mai emoționantă și mai copiată imagine romantică a tristeții americane”, Nighthawks păstrează, după cum afirmă Olivia Laing, „patina obiectelor afectate de sentimentul de prea mare familiaritate, ca murdăria așternută pe o lentilă.” Imaginea romantică a tristeții locale, românești, de la Mizil până în București poate fi aplicată, prin adaptare și parafrază și volumului „Noaptea nu uită”, după cum aceeași familiaritate de pe lentila un pic prafuită ne apropie și mai mult de subiectul cărții, cât și de personajul ei, Tina.

Sunt numeroase pasajele în care vizualizezi parte din trecutul unei familii destrămate și te recunoști pe tine ca individ în micimea percepțiilor, suprapuse peste cele ale personajelor cărții, asupra propriului sine, dar și a mediilor din care provin și spre care viața îi împinge, iar Silvia Dumitru este un bun aranjor al acestor elemente, care stârnesc dorința de a continua lectura, de a vedea ce se întâmplă cu o poveste, care ar fi putut fi, cu ușurință, a noastră.

Nemulțumită de propria relație cu Dan, prinsă într-un job banal la o rotiserie și fără alte perspective prea grozave de viitor, Tina o descoperă pe Anda. Utopia (acesta fiind și numele barului pe care Anda îl deține împreună cu prietenul ei, Guillaume) ei devine realitate. O vede pe Anda stând pe o bordură în piața Amzei, în fața barului și, de atunci, pulsul tuturor trăirilor Tinei se accelerează.

„Însă dacă sexul este un leac împotriva izolării, este și o sursă de alienare în toată regula, capabilă să miște periculoasele forțe care l-au dat peste cap și pe Scottie în Vertigo. Posesiunea, gelozia, obsesia, imposibilitatea de a tolera respingerea, echivocul sau pierderea”, afirmă Olivia Laing. Unul dintre exemplele, în acest sens, tradus printr-un fel de pierdere a lucidității în fața dragostei manifestată printr-o nevoie dureroasă de a știi unde este celălalt, a te asigura că este bine, a-i purta de grijă și a-l veghea din teama de a nu pierde abia descoperitul obiect al dorinței, este cel în care Anda o surprinde pe Tina și ajunge, pe urmele ei, la Krapetz. Decid să se întâlnească într-un bar din apropiere, Tina ajunge acolo cu mașina, iar Anda alege să nu-și abandoneze bicicleta și să străbată plaja pedalând. Tina este prima care se instalează la masă și așteaptă apariția celeilalte, simțind constant nevoia de a o suna sau a-i da mesaj, conștientă fiind că se află pe bicicletă, însă fără a-și putea stăpâni impulsul unor scenarii în care Anda pățește ceva și nu mai apare.

Caruselul acesta al emoțiilor când pozitive, când negative, le poartă pe cele două în miezul unei veri care devine din ce în ce mai tulburătoare, pe măsură ce apropierea lor se intensifică, însă doar Anda știe cum se va sfârși interludiul lor amoros care le salvează, pentru o scurtă perioadă, de moarte și de singurătate.

O altă idee a romanului, dincolo de cea a singurătății și a izolării, ambele mai mult subînțelese, decât exprimate în cuvinte de personaje, este cea a iubirii percepută în dimensiunea unei suferințe implicite. Sentimentul de euforie al Tinei în prezența Andei provoacă suferință pentru partenerul ei, Dan, însă fără ca acesta să bănuiască faptul că la mijloc se află o altă femeie. Pentru Tina suferința înseamnă relația inconsecventă, neclară pe care o are cu Anda, plus prezența lui Gui(llaume) despre care nu-și imaginează că este, de fapt, complicele Andei în ceea ce privește aceste escapade amoroase, care nu îl implică, însă nu îl lasă nici pe din afară. Îndrăgostirea le oferă o breșă de evadare din realitate, însă este incapabilă să le modifice realitatea. Anda se desprinde prima și revine la nefericirea unei boli care o chinuia dinainte de a o cunoaște pe Tina, la relația ei cu cei doi părinți destul de bogați, care-i oferiseră tot confortul material (motiv pentru care și-l alege pe Gui ca iubit, din moment ce o poate susține financiar pentru a trăi în continuare o viață boemă și lipsită de griji), însă acești părinți nu reușiseră să o securizeze din punct de vedere emoțional.

Pentru cei pasionați de muzică sau pentru cei care pur și simplu își doresc să suprapună lecturii și un soundtrack avem destule astfel de inserții, la care naratoarea face referire pe parcursul textului – ex. Dance me to the end of love, Leonard Cohen; Ia mai dă o damigeană, Romica Puceanu; Numele tău de azi îl voi uita, Adi Minune; NDA, Billie Eilish; Live at the Hammersmith Odeon, Bruce Springsteen; Immigrant Song, Led Leppelin; In my dreams, Anohni; Don’t think twice, it’s all right, Bob Dylan; I’m Waiting For The Man, Velvet Underground; Terrible love, The National; Abbey Road, The Beatles, Treasure, The Cure – un fel de slalom printre genuri și stiluri muzicale, marcând fiecare o amintire alături de tatăl ei, un moment de criză din trecut sau o etapă din prezent.

Pornind de la titlu și trecând prin povestea celor două, Tina și Anda, am fost, cred, îndreptățiți să articulăm un fel de argumentare prin comparație cu „Orașul solitar” al Oliviei Laing. Romanul Silviei Dumitru ar putea fi rezumat prin cuvintele lui Wojnarowicz amintite anterior, care marchează acel periplu neobosit în interiorul nopții, al rătăcirilor nocture, al suferinței și singurătății, o încercare de (re)compunere identitară și emoțională prin ceea ce descrie el ca fiind „fracturarea corpurilor din întuneric spre lumină”, după cum indică și titlul unuia dintre capitolele cărții „Noaptea nu uită”, un acrostih care rezumă tocmai paradoxul suprapunerii dintre întuneric și lumină, dintre singurătate și apropiere – Luminile Orașului Veghează Etern (L.O.V.E.).

„Deși știam că nu există nici un buton magic în creier care să mă ajute să-mi șterg amintirile și asta mă făcea să scrâșnesc din dinți cu fiecare flashback pe care-l aveam, îmi dau seama că lucrurile astea erau parte din mine și că alcătuiau, strop cu strop, femeia care urma să devin.”

„Mi s-a părut fascinant cum dragostea-i face așa fericiți pe unii, în timp ce-i schilodește pe alții. Și acum mă gândesc: când, cum, dar mai ales cine ne-a învățat că dragostea înseamnă suferință?”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.