Când vine vorba de distopii, dincolo de scenariile spectaculoase în care lumea e lovită de un cataclism natural sau artificial sau e răsturnată de dominația tehnologiei sau a inteligenței artificiale, mai interesante mi se par cele care procedează discret, elegant. Adică cele care extrag sau alterează un element banal, subînțeles în viața noastră de zi cu zi pentru a reflecta cât de profund transformator devine el pentru o lume alternativă. Asemenea scenarii în care doar un singur element e alterat, dar care dau naștere unor consecințe de proporții, după modelul efectului fluturelui, capturează mai bine fragilitatea universurilor noastre securizate și ne testează, poate chiar mai plauzibil, intuițiile morale. Indiferent de progresele înregistrate într-un timp relativ scurt de când specia noastră populează planeta, chiar și lumea artificială pe care ne-am construit-o e însă dependentă de câteva repere bazale care devin vizibile în astfel de scenarii.

Experimente ficționale, îndeosebi hollywoodiene s-au mai făcut, apelând la asemenea alterări aparent minore: ce s-ar întâmpla dacă nu am mai avea electricitate produsă în centrale? Ce s-ar întâmpla dacă mare parte a surselor de apă potabilă ar deveni de nefolosit? Ce s-ar întâmpla dacă ar exista o zi din an în care nicio lege să nu se mai aplice? Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am mai putea reproduce natural? Sunt doar câteva ipoteze care au fost explorate în filme și cărți de succes.

În aceeași linie imaginativă se înscrie romanul autoarei sud-americane Agustina Bazterrica, tradus și publicat în limba română la Editura Pandora M (Colecția Anansi). „Noi, carnivorii” proiectează un scenariu distopic în zona alimentației: ce s-ar întâmpla dacă nu am mai avea surse de carne animală?

Thomas Hobbes vorbea în secolul al XVII-lea despre starea naturală a omului, anterioară întemeierii societății apelând la dictonul latin: homo homini lupus. Prin acesta, filosoful englez atrăgea atenția asupra beneficiilor pe care doar civilizația le poate aduce, pentru a ne salva de o situație inevitabilă în care ne-am devora unii pe alții. Agustina Bazterrica imaginează însă o distopie în care oamenii rămân civilizați, dar ajung să se devoreze unii pe alții în cea mai legitimă și organizată manieră.

În lumea pe care o proiectează autoarea sud-americană, animalele au fost afectate de un virus extrem de rezistent și devastator care face carnea necomestibilă. Inevitabil, apare o criză alimentară globală, populația globului începe să scadă, sărăcia se amplifică. Consecințele pozitive ecologic: dispariția unor surse de poluare, reducerea numărului de locuitori nu sunt consolări pe termen lung pentru oamenii inventivi din această lume alternativă. Soluții rapide nu par să se găsească, veganismul nu se dovedește o întâmpinare acceptabilă pe termen lung, utilizarea de carne produsă direct în laborator nu funcționează (deși acesta ar fi fost poate cel mai plauzibil scenariu care ar fi meritat explorat). Cert e că în lumea propusă de Bazterrica, apare un moment transformator, un interval de timp desemnat drept Tranziția, în care canibalismul devine o opțiune din ce în ce mai serioasă. Iar această practică nu se instalează haotic și disperat, ci se așază firesc, ca orice invenție de ameliorare a traiului uman, într-o manieră perfect integrată și adaptată unei economii de piață avansate.

Aflăm despre acest fel de organizare, urmărindu-l pe protagonistul romanului, Marcos, mâna dreaptă a directorului unui abator uman, un veteran și un contributor esențial al integrării canibalismului în piața alimentară a viitorului. Marcos e un individ cu un puternic bagaj emoțional în spate, o căsnicie destrămată, un copil pierdut, un om care pare să-și fi găsit un refugiu neabătut în activitatea profesională. Iar în câmpul muncii, Marcos pare să fi excelat, fiind unul dintre cei mai apreciați pioni în reglementarea și supravegherea pregătirii de carne umană, ca substitut pentru carnea animală.

Așadar, disonanța cognitivă care se naște din adoptarea unei practici respingătoare în societățile civilizate timp de sute de ani e gestionată temperat, progresiv, organizat. Oamenii nu cad în anarhie, alergându-se pe străzi în triburi de vânători barbari. Dimpotrivă, ei își păstrează ierarhiile și obiceiurile, iar întreg lanțul pregătitor al cărnii se asigură că sensibilitățile le sunt cruțate.

Vocabularul și conceptualizarea sunt esențiale în acest proces: cei destinați să ajungă în abatoare sunt o linie umanoidă special crescută în acest sens, cu laringele extras (ca să nu poată nici striga), fără niciun reper educațional (desigur că nu au nici măcar achizițiile elementare ale comunicării sau folosirii toaletei). Aceste practici asigură îndepărtarea conceptuală a exemplarelor crescute de ideea de om și fac lanțul de sacrificare mai acceptabil la nivel social. Construind astfel dușmanul, adică exilându-l din perimetrul umanității, operațiunea de organizare a consumului devine strict o chestiune tehnică: selecționarea, modificarea genetică, experimentele de laborator, transportul la abator, execuția, procesarea, distribuirea în măcelării sunt toate atent și bine puse la punct. Etichetarea și promovarea sunt parte integrantă din rezolvarea disonanței cognitive: la început, producătorii se feresc să folosească referințe explicite la sursa de proveniență, numind-o carne specială, dar, pe măsură ce prezența acestui tip de aliment devine obișnuință în măcelării, se ajunge și la abordări mai explicite. Tot acest lanț de producție e foarte strict reglementat și supravegheat de un fel de autoritate în domeniu: serviciul de bromatologie. Acesta se asigură ca produsele să fie crescute și dezvoltate doar în regim autorizat, să nu existe oportunități sau șanse de a actualiza potențialul uman în creaturile care urmează să fie sacrificate, să nu existe interacțiuni sexuale sau stresori suplimentari (care, desigur, vor afecta calitatea finală).

Chiar și cu asemenea reconversie în industrie, carnea este încă inaccesibilă multora și relativ scumpă, tocmai de aceea apare și o piață neagră, pe care se tranzacționează mai ales cadavrele celor decedați în azile. Pentru cei care nu își permit nici măcar atât, există comunitatea Hoitarilor, un fel de pirați ai cadavrelor sau vânători de resturi umanoide de la abatoare. Pentru cei bogați există oportunitatea vânătorii (astfel încât să îți poți prinde singur un umanoid pe care să-l gătești la cină) sau a prostituției cu canibalism inclus (pe sume foarte mari, desigur). Până și practicile spirituale integrează coerent noul context ideologic, atâta timp cât membrii grupurilor cultist-fanatice care doresc să se jertfească din diverse rațiuni, să poată apela la un abator pentru a-și duce autosacrificiul la bun sfârșit.

După ce a participat la consolidarea și structurarea unei noi ordini alimentare, Marcos se află într-un moment de cumpănă, atunci când primește cadou tocmai un exemplar umanoid de care să dispună după bunul plac. Refuzând să dea curs reflexelor profesional-birocratice, Marcos ajunge să petreacă un timp mai îndelungat cu cea pe care o va numi Iasomie, iar hotărârea și consecvența sa anterioară încep să se clatine și sub presiunea amintirilor sale de familist. Desigur, situația va deveni periculoasă pentru el, pentru că pedepsele pentru nerespectarea legilor cărnii sunt aspre, până la capitale. Departe de a genera însă o contrarevoluție, Marcos are agenda unui personaj tragic, pe care o veți descoperi lecturând cartea „Noi, carnivorii”.

O critică acidă adresată societății de consum și a felului în care economia de piață amenajează rațional și oportun orice direcție de profit, o critică adresată și lăcomiei și îngustimii morale, romanul Agustinei Bazterrica ne pune la test nu doar imaginația vizuală, cât mai ales pe cea morală, reproiectând ideea de umanitate ca un construct maleabil și adaptabil unor situații de necesitate economică.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.