„Nopți albastre”de Joan Didion, apărută anul acesta în traducerea Ioanei Văcărescu la editura Trei, în colecția Anansicontinuă povestea familiei din California, începută în volumul „Anul gândirii magice”, publicată în 2017 la aceeași editură. Acestă continuare se face pe două planuri – primul plan este cel al poveștii despre soțul autoarei, John și fiica acestora Quintana, iar al doilea este reprezentat de discursul construit aproape asemenea unui eseu asupra fragilității condiției umane și a morții.

Dacă primul roman, „Anul gândirii magice”este un jurnal de doliu, preluând titlul lui Roland Barthes, despre perioada de început în care o soție se obișnuiește cu lipsa soțului, care îi era prieten, confident și dublu literar în ceea ce privește scrierile sale, al doilea roman se concentrează asupra Nopților albastre, cele care se află la granița dintre zi și noapte și care, tocmai prin această putere de contopire, prevestesc întotdeauna ceva.

Boala se extinde, în viziunea lui Susan Sontag, prin două ipoteze. Prima este cea care se aseamănă cu spețele criminalilor, în care aceștia nu trebuie condamnați și pedepsiți pentru faptele lor, ci înțeleși, tratați și vindecați, așa cum acționează și un doctor. A doua variantă este cea care interpretează boala din punct de vedere psihologic, deci, prin voință, pacientul se poate vindeca sau poate alege să nu moară de boala de care suferă. Pentru Susan Sontag, ambele ipoteze sunt necreditabile, dar complementare pentru că în timp ce prima încearcă să reducă sentimentul de vinovăție, cea de-a doua îl restabilește.

În cartea lui Joan Didion vinovăția este un sentiment transferat mamei, care se gândește dacă nu cumva aștepările prea mari au determinat-o pe fiica ei să fie atât de nesigură, să devină anxioasă și deprimată și să se refugieze în alcool. Pe parcursul lecturii aflăm că fiica lor, Quintana, a fost de fapt adoptată, aspect care din nou o îngrijorează pe Joan, din punct de vedere psihologic, abandonul fiind deja întipărit în memoria fetiței și de fiecare dată când răspunde unor acțiuni ale părinților actuali, de fapt se imaginează în relație cu părinții adevărați pe care îi condamnă, cu toate că nu îi cunoaște.

Părinții biologici ai Quintanei nu erau căsătoriți când aceasta s-a născut. Mai târziu s-au căsătorit, având încă doi copii, fratele și sora Quintanei. Nu după foarte multă vreme cei doi divorțează. Sora Quintanei este cea care o caută și cea de la care află povestea. Aceasta locuia împreună cu mama ei în Dallas, în timp ce fratele se îndepărtase de ele, stabilindu-se în alt oraș din Texas. După despărțire, tatăl biologic s-a recăsătorit în Florida și a mai avut un copil.

Quintana se întâlnește cu sora ei în New York, apoi în Dallas. La început a fost foarte încântată de această întâlnire, însă la o lună distanță devine tulburată și nehotărâtă în legătură cu cele întâmplate, mai ales după ce își petrece un weekend în Dallas, alături de familia biologică. Faptul că fusese găsită, așa cum se exprima Quintana, o bulversa și mai tare decât realitatea necunoscutului în care trăise până să-și dea întâlnire pe rând cu sora, apoi cu mama, apoi cu întreaga familie din Dallas. Promițând că nu vrea să o mai deranjeze cu telefoanele de dimineață, mama biologică a Quintanei anunță că își desfințează numărul, însă la scurtă vreme după această renunțare, sosește o scrisoare din Florida de la tatăl biologic al Quintanei.

Dincolo de tot ceea ce a știut Quintana vreme de treizeci de ani, adică tocmai perioada în care află că a fost adoptată și cea în care a fost găsită de familia biologică,

începe să se contureze o nouă realitate. Joan și John sunt mama și tata, însă alături de ei există și cealaltă mamă și celălalt tată, Quintana devenind într-adevăr un model al scindării emoționale și familiale destul de greu de recompus.

Cărțile lui Joan Didion par simple și ușor de citit, însă au o simbolistică sfâșietoare legată de timp, moarte, familie. E dificil să vorbești despre toate acestea fără să devii patetic, fără să cazi într-o zonă a sentimentalismului greu de controlat, fără să folosești clișee. Tocmai ceea ce reușește Joan Didion. Nu livrează niciodată prea mult, tocmai pentru a nu exacerba inutil senzații și trăiri și pentru a nu implora mila cititorului. Luciditatea pe care o păstrează în timpul scrisului, indiferent de fluctuațiile poveștii, reușește să lipească cioburile unei lumi destrămate cu toată amărăciunea că nu îi putem salva pe cei dragi și nici nu îi putem păstra veșnic lângă noi.

Ambele cărți, Anul gândirii magice și „Nopți albastre”, sunt construite prin analepse și prolepse, prin legături care nu ni se dezvăluie de la început între trecut și prezent, scindări între rolul de mamă și soție, între familia biologică și cea de adopție, între identitatea pe care un personaj crede că o are înainte de cunoașterea adevărului și identitatea pe care o dobândește după cunoașterea adevărului. Cu toate că noua ipostază și schimbările aduc cu sine o debusolare specifică pentru Quintana, în cadrul căreia tinde să nu se recunoască și să nu se regăsească, la fel cum se întâmplă și în cazul naratoarei, Joan, care trece de la statutul de mamă și soție, la cel de văduvă și de părinte care își pierde copilul, ambele cărți inventariază încercările dar și clipele fericite ale unei familii.

După cum afirma și Tolstoi, printr-o exprimare emblematică, în deschiderea cărții sale, „Anna Karenina”, toate familiile fericite sunt la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său, la fel se întâmplă și în scrierile lui Joan Didion. De cele mai multe ori este mult mai ușor să discutăm despre fericire, decât despre nefericire și neîmplinire, mai ales în interiorul unei societăți cum este cea contemporană, în care prin toate ungherele sociale și media ni se pun la dispoziție rețete ale succesului și încrederii, pași simpli care încep cu tradiționalul „cum să…”pentru a deveni ceea ce ne dorim, pentru a avea ceea ce visăm, pentru a construi eficient realitatea pe care ne-o imaginăm. Toate acestea fără a lua în calcul efortul de a ne adapta și de a ne explica realitatea deja existentă.

Dacă în primul volum anxietatea era mai mult legată de ideea singurătății și a despărțirii, aici avem expusă o dublă anxietate a abandonului – prima din perspectiva Quintanei, marcată de abandonul inițial al părinților biologici și teama unui posibil abandon din partea părinților de adopție și, al doilea, pe care îl remarcăm în cazul lui Joan, o teamă de abandon exprimată în sens invers față de Quintana. Pentru Joan anxietatea abandonului se manifestă în legătură cu ceilalți într-un context în care ea nu vrea să-i abandoneze, să-i uite, să-i părăsească, să se despartă de persoanele extrem de apropiate, considerând că dacă păstrează urme ale existenței acestora în viața ei, aceștia se vor întoarce. Joan Didion scrie o carte despre fragilitate și dispariție, cum își încheie această confesiune care are în centru ideea familiei, de care este legată și o anumită istorie a renunțărilor și pierderilor, a acceptării că există teama de ceea ce deja am pierdut și teama de ceea ce urmează să mai pierdem. Cartea surprinde etapele îmbătrânirii și o copleșitoare singurătate, în ciuda căreia Joan încearcă să țină pasul și să rămână în viață, imaginându-și că acest lucru ar fi un exercițiu la fel de simplu ca și cum ai da paginile unei reviste Vogue, deși în realitate te afli în sala de așteptare a unui cabinet medical unde urmează să ți se spună că ceva în trupul tău nu mai funcționează.

„O perioadă în care am crezut că pot ține oamenii lângă mine, prezenți cu totul, doar păstrându-le mementourile, lucrurile și obiectele simbolice. Rămășițele acestei convingeri eronate umplu acum sertarele și dulapurile apartamentului meu din New York. Nu e sertar pe care să-l deschid fără să văd ceva ce, dacă stau să mă gândesc bine, nu vreau să văd. Nu e șifonier pe care să-l deschid și în care să fie loc și pentru hainele pe care chiar aș vrea să le port. Într-un astfel de șifonier văd, în schimb, trei pardesiuri Burberry vechi ale lui John, o geacă din piele întoarsă pe care i-a dăruit-o Quintanei mama primului ei iubit și o capă de Angora, demult mâncată de molii, dăruită mamei de tata, un pic după al Doilea Război Mondial. În alt șifonier descopăr o comodă și o întreagă colecție de cutii așezate într-un echilibru precar. Deschid una dintre ele. Găsesc niște fotografii făcute de bunicul meu când era inginer minier în Sierra Nevada, cândva în anii de la începutul secolului XX. În alta găsesc niște resturi de dantelă și de broderie pe care le-a păstrat mama din cutiile cu amintiri ale mamei ei”.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru Libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu