Laura Frunză este absolventă a Facultății de Litere, o prezență discretă din spatele coperților de carte, fiind traducătoare, dar și o prezență vizibilă și activă în mediul online, în comunitățile de mame și cele dedicate familiei, prin blogul de lifestyle care îi poartă numele. Deși lucrează în mediul corporate, în resurse umane, Laura Frunză a dezvoltat o miniserie dedicată gătitului care o are ca protagonistă pe fetița ei și ateliere creative pentru copii. Pe lângă interesele în zona de parenting, traducere și gastronomie, Laura Frunză a debutat cu primul ei roman, publicat de Editura Trei. Fără să știu prea multe despre autoare, am ales să citesc acest neobișnuit roman de debut de peste 400 de pagini, pentru că e girat de două voci cu experiență în zona literaturii: Laura Câlțea și Camelia Cavadia. Mărturisesc că m-a provocat și titlul care are o anumită tandră ironie, un titlu care mi-a adus aminte de un autor francez, David Foenkinos și al său microroman „În caz de fericire” publicat acum mulți ani de Editura Humanitas, în colecția Cartea de pe Noptieră și care punea în evidență cât de nepregătiți suntem, atunci când ajungem să trăim ceva la care am visat și care am crezut că ne va împlini.

„Nu-i ușor să fugi de fericire” este un roman cald, dulce-amar și destul de cuminte, dar nu este totuși lipsit de profunzime. Are ingrediente ofertante: povești de familie, personaje vulnerabile, sentimente intense și o legătură amoroasă explorată pe o durată mai lungă de timp. E o poveste romantică, o poveste ce își dă suficient spațiu și timp pentru a conecta cititorii cu personajele, pentru a le da viață și a le face credibile. Ca în orice poveste de dragoste, este nevoie de un obstacol pe care protagoniștii îl au de depășit pentru a da sare și piper poveștii. Doar că, de data aceasta, provocarea pe care o au în față personajele nu este însă una care ține în primul rând de clasă socială sau de distanță geografică, ci una de natură psihologică, a propriilor minți și propriilor traume.

Povestea îi are în prim plan pe Ileana și Bogdan, doi foști colegi de liceu, ajunși acum la aproape de 40 de ani, care se reîntâlnesc la o reuniune școlară și se îndrăgostesc unul de celălalt. Fără niciun dubiu, există pasiune între ei, deopotrivă fizică și psihică, nu pare să existe o desincronizare emoțională, ecoul amoros rezonează cert în Ileana și Bogdan încă de la începutul romanului. Într-un fel, premisele unui orizont împlinit există încă din primele 50 de pagini, Ileana și Bogdan sunt singuri, maturi și ar putea fi împreună, trebuie doar să ia această decizie. Sunt ei pregătiți să o facă? La fel ca protagoniștii din „One day”, a lui David Nicholls (ecranizat recent și în foarte popularul serial de pe Netflix), Ileana și Bogdan ezită în a-și asuma angajamente, trăind până la un punct într-o zonă gri și nenumită a unei prietenii amestecate ocazional cu gesturi de tandrețe și partide de sex.

Așa cum ne sugerează titlul bine ales de Laura Frunză, Ileana și Bogdan fug însă de această fericire posibilă, chiar dacă nu le e ușor, doar pentru că le este mai familiar și mai comod să facă asta. Nu-i ușor să fugi de fericire, dar uneori este necesar pentru a te proteja psihologic, prin strategii vechi și poate dezadaptative, dar utile pentru a evita riscuri emoționale mult prea mari. Laura Frunză se folosește și de un joc al contrastelor pentru a crea tensiunea erotică între protagoniști. Ileana e o profesionistă a fotografiei cu notorietate, atipică în obicieuri și alegeri. La vârsta la care multe dintre colegele ei de generație sunt preocupate de avansarea în carieră, de copii și soț, de o casă mai mare și vacanțe all inclusive, Ileana preferă să cutreiere globul în căutarea frumuseții și a esențialului. O nomadă, fără rădăcini, dedicată unei profesii pe deplin liberale, o călătoare neobosită, o căutătoare de spații noi, directă, seducătoare, obișnuită să devoreze și să părăsească, Ileana se simte mai degrabă în pericol în atmosfera claustrantă a unei relații și a unui perimetru domestic, decât pe marginea unui vulcan sau în mijlocul unei zone de conflict.

Bogdan, pe de altă parte, pare întruparea ordinii așezate. Comisar în Poliție, văduv, rămas să îngrijească două fete după o căsnicie dificilă ale cărei repere dureroase vor fi dezvăluite pe parcurs, personajul masculin pare o încarnare a tatălui responsabil, atașat de cămin, hiperprotectiv, loial, în ciuda aerului sexy și cuceritor pe care îl emană (și puțin cam improbabil, aș putea adăuga). Răsturnând puțin convențiile de gen, Bogdan pare figura cu o conștiință feminină, în timp ce Ileana pare figura cu conștiință masculină în poveste.

De ce e totuși atât de complicată relația lor? De ce nu pot fi, pur și simplu împreună Ileana și Bogdan? Răspunsurile la această întrebare apar pe parcurs, pe măsură ce Laura Frunză explorează cu atenție biografia protagoniștilor. Obstacolele sunt plasate în interiorul personajelor, în parcursul lor traumatic. Ileana a fost crescută de o mamă rece, după ce tatăl ei a părăsit-o la naștere, dispărând misterios cu o laborantă. Neglijată emoțional, Ileana a căutat să-și compenseze nesiguranțele printr-o formă de independență forțată, refuzând să se mai apropie de oameni, învățând să se bazeze doar pe ea. Orice formă de înrădăcinare e o sursă de vulnerabilitate, de claustrare, tocmai de aceea Ileana preferă să sară de la un proiect la altul, de la un partener la altul, trăind aparent liber și totuși limitată de incapacitatea de asumare a unui angajament pe termen lung, dar riscant. Pe de altă parte Bogdan a crescut într-o familie abuzivă cu un tată alcoolic și o mamă victimă, iar răspunsurile sale adaptative țin de inhibiția emoțională, de fixarea prudentă și temătoare într-o zonă de siguranță. El își asumă și își exprimă cu dificultate nevoile, cu atât mai mult în postura deloc ușoară de a acționa ca tată pentru o fiică adolescentă și o alta ce nu a părăsit încă universul prințeselor și al păpușilor.

Cum va evolua totuși povestea lor? Ce vor avea de spus cei din jur? Cum o vor percepe fiicele lui Bogdan pe Ileana? Există totuși o cale, o versiune a realității în care Ileana și Bogdan pot face totuși pasul pentru un pariu relațional? Vă rămâne să descoperiți.

Romanul Laurei Frunză, „Nu-i ușor să fugi de fericire”, se citește ușor și cu plăcere, dă senzația de omogenitate și cursivitate, nu resimți sincope în atmosferă sau în construcție, ceea ce e important într-un roman de o asemenea întindere, mai ales al unui debutant. Dialogurile par, în mare, firești, iar experiența de lucru cu oamenii, dar și experiența de mamă, soție, traducător de cărți de copii probabil că au ajutat-o pe Laura Frunză să își deghizeze vocea convingător și atunci când vorbește din perspectiva copilului de clase primare și când vorbește din perspectiva adolescentei sau femeii mature.

Romanul nu impresionează din punct de vedere al construcției narative sau al stilului literar (ar fi poate de observat câteva elemente puțin exagerate de amorul artei, insertul cu ecou de poveste polițistă de la final, accidentul Ilenei și revenirea ei spectaculoasă), dar probabil că nici nu intenționează asta. Ce face să funcționeze povestea este tocmai puzzle-ul identitar și biografic care asamblează obstacolul romantic. Faptul că cei doi protagoniști se au de depășit pe ei înșiși pentru a încerca să fie împreună. Tocmai această călătorie a curajului în contextul unor marcaje biografice dificile, explorarea vulnerabilității pe linie psihologică sunt elementele de forță ale narațiunii. Laura Frunză scrie un roman cu orizont terapeutic, așa cum au făcut Camelia Cavadia și Petronela Rotar, o poveste despre provocările psihologice și practice care se actualizează în relațiile contemporane.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.