Înainte de a citi cartea Laurei Ionescu, Nu te găsesc pe nicăieri, apărută în 2021 la editura Publicaîn colecția Narator, am ascultat podcastul Orașul vorbește moderat de Andra Petrariu la Radio România Cultural. În acest interviu autoarea susține, printre altele, că în momentul în care vom începe să vorbim despre ce ne doare și ne vom spune poveștile vom începe să contăm cu adevărat. Povestea are puterea de a da materialitate și sens existenței, ceea se întâmplă și în cazul Laurei Ionescu.

Susan Sontag scria într-unul dintre eseuri că literatura rămâne, prin puterea pe care o atribuim poveștii, unul dintre cele mai importante moduri de a înțelege lumea. Nu te găsesc pe nicăieri reprezintă nu doar suma arbitrară a reconstituirilor memoriei, cât și o serie de interogații personale, conturând un model moral al raportărilor la relațiile de familie, care includ apropierea, cât și pierderea apropierii.

Nu te găsesc pe nicăierieste o scrisoare despre dragostea maternă, tandrețe și limitele identității – cât din ceea ce suntem datorăm părinților, unde începem să ne desprindem de imaginile familiei și ne construim pe noi în absența validărilor exterioare sau în ce măsură ideea de iubire este influențată de experiențele prin care am trecut. Toate acestea sunt o sinteză a cărții Laurei Ionescu, care ne introduce în povestea unei familii din București la începutul anilor ’90, păstrând focusul central pe relația dintre mamă și fiică, pe linia maternă de unde împrumută gesturi și ritualuri. Absența mamei reconfigurează universul stabilității și siguranței emoționale și, tot în acest spațiu, personajul negociază cu sine marginile suferinței între care devine sufocant să trăiască.

Citind-o pe Laura Ionescu mi-am amintit de alte două cărți cel puțin la fel de emoționante, Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac și Pe pământ suntem strălucitori o clipă de Ocean Vuong. Ambele pornesc de la relația cu mama și transcriu, la fel ca Laura Ionescu, parcursul devenirii într-un univers marcat de absența mamei.

Printre muncitori imigranți din Mexic și America Centrală, Vuong simte aroma dulce-amară a tutunului, aromă care îi poate fi atribuită și memoriei, folosită pentru a exorciza absența și durerea sau, cum scrie autorul, să te bazezi pe memorie pentru supraviețuire. Pentru Laura Ionescu amintirile se formeazăă printre găini și decojirea porumbului, ascultând liniștea alături de sora și mama sa până când, odată cu moartea, liniștea devine asurzitoare și începi să te ascunzi în amintiri ca în burta unei balene.

Ceea ce o deosebește pe Laura Ionescu de restul autorilor contemporani este sinceritatea jurnalistică, faptul că nu livrează o istorie romanțată inutil despre imaginea mamei, pe care o urăște și o adoră în același timp în perioade diferite ale vieții. Sigur, vor exista și voci care vor spune ce atâta sinceritate sau dacă sinceritatea poate face o literatură? Sinceritatea nu construiește o literatură, însă ne lasă, dincolo de preconcepții și trenduri literare, să descoperim milimetrul acela neparcurs care ne apropie sau ne îndepărtează de ceilalți.

Până și marele Proust când era mic își aștepta mama să-l adoarmă și madlena cu ceai îi declanșază amintirile copilăriei, la fel cum și pentru Laura Ionescu dispariția mamei constituie madlena prin intermediul căreia se întoarce în trecut, rememorând copilăria, relația cu sora ei mai mare, distanța care o despărțea de mama în adolescență pentru că simțea că o eclipsează cu forța și frumusețea ei, compensate de generozitatea și luciditatea pe care numai un copil le poate vedea în mama sa și se poate simți inhibat, chiar anulat de spectrul acestei complexități pe care se teme că el însuși nu o va atinge niciodată.

Mimi, mama Laurei, se angajează la Mecanică Fină într-o vreme în care banii își pierd valoarea, însă în lipsa altor bucurii, mama alege să le facă celorlalți cadouri, să doneze din lucrurile care își dă ea seama că li s-ar potrivi altora sau le-ar fi utile celor care au și mai puțin decât ele, adică rudelor de la țară pe care le vizitează periodic, unde mama visează să își trăiască viața. Dacă pe Laura și pe sora ei, Andreea le încântă perspectiva de a locui la capitală, într-o lume care oferă perspective spectaculoase în comparație cu viața la țară, mama muncește și se luptă pentru a câștiga drepturile asupra unui teren care pentru aceasta simbolizează o lume idilică și liniștită.

Autoarea ne învață cu simplitate și fără nicio urmă de aroganță a cunoașterii depline că întotdeauna vom tinde, din instinct și din dorința de a conserva o imagine care ne slujește drept icoană, să idealizăm atât moartea celor dragi, dar mai ales viața pe care am avut-o alături de aceștia chiar și atunci când familia a întâmpinat dificultăți. Ceea ce trebuie să acceptăm și, este cel mai greu de interiorizat și asimilat, este faptul că până și părinții, care par deținătorii unor superputeri, au fost oameni cărora doar suferința noastră ne determină, în mod egoist, să le atribuim o aură.

Renegocierea suferinței și absenței ca măsură a transformării personale o determină pe Laura Ionescu să scrie, nu din triviala dorință de a obține empatia sau mila celorlalți, cât din generozitatea de a oferi o poveste a pierderii prin intermediul căreia individul este nevoit, chiar dacă nu vrea sau nu îi stă în putință pe moment, să se reconfigureze pentru a supraviețui. Pornind de la exemplele marii literaturi ca Ulise/Ulysses sau don Quijote, Karl Jaspers – psihiatru german convertit la filosofie, dezvolta ideea conform căreia momentele de criză sunt cele care ne formează sau ne refac traseul inițial. Mai bine spus, trebuie să ne refacem singuri și să ne confruntăm crizele, cele în timpul cărora un individ își dovedește adevărata măsură – a loialității, a puterii sau slăbiciunii, a empatiei, a răzbunării sau ambiției.

După cum afirma și Roland Barthes în Jurnal de doliu, alcătuit timp de un an în fiecare zi care a urmat morții mamei sale, există un ritm al tristeții fiecărui om, după cum și moartea părinților sau a unuia dintre părinți ne amintește, sau ne șochează, prin constatarea că fiecare pierdere pe care o suferim ne plasează mai aproape de propria noastră moarte.

Dacă pentru Roland Barthes moartea mamei se traducea printr-un impas al creativității și stagnarea propriei scriituri, păstrarea notațiilor zilnice în jurnal îl apropie de mama sa, îndepărtându-l de ceilalți. În comparație cu teoreticianul francez pentru autoarea noastră consumarea doliului, după mulți ani de suferință, devine o resursă esențială a scrisului, dar și o formă de conectare cu ceilalți, cărora alege să le dezvăluie o poveste personală, atentă la cuvintele care compun această poveste, „singurele pe care nu le poți lua niciodată înapoi”.

Scrisul îi redă Laurei mama pierdută și o prinde într-un mod inexorabil în paginile acestei cărți. Nu te găsesc pe nicăieri este confesiunea fragilității și a singurătății în fața lumii, pe care când o cunoști prima dată îți dă puterea și, în același timp, nebunia să crezi că e posibil să te împingi singur în fața metroului la stația Basarab, rezolvând toate problemele. Domolirea durerii vine în timp, fără să înțelegi niciodată pe deplin ce s-a întâmplat cu adevărat, doar obișnuindu-ne cu ideea că și oamenii pe care îi iubim sunt tot oameni, trecând peste dorința de a idealiza pentru a suprima suferința. Nu l-aș numi neapărat un proces al vindecării, cât unul al acceptării și reconstrucției pe marginile fragile dintre viață și literatură.

Despre mama sa și despre literatură Barthes scrie prețuind sau accentuând un element pe care îl conțin cele două: noblețea. Pentru Laura Ionescu mama și literatura încapsulează altă valoare: generozitatea. Ceea ce apreciază Laura la mama sa este deschiderea, chiar înțelegerea și firescul pe care le manifestă față de toate faptele vieții – de la petrecerile familiei organizate în mod spontan în sufrageria apartamentului de la etajul opt, la duminicile petrecute alături de Mărioara Murărescu și celebrul Tezaur folcloric până la conștiința că atunci când ai învățat un lucru devine imposibil să te prefaci că nu îl cunoști, „Dacă o să înveți să numeri, nu o să mai poți niciodată să nu numeri”. La fel se întâmplă și în cazul absenței, odată ce te-ai obișnuit cu ea, în momentul în care devine parte din tine, nu o mai poți anula. Absența poate fi transformată, poate fi creație, literatură, sclipire.

Tot Roland Barthes referindu-se la Filosofia spiritului de Kierkegaard subliniază faptul că în momentul în care le vorbim celorlalți exprimăm generalul, în timp ce tăcerea oferă privilegiul de a nu te arăta nimănui și de a nu putea fi înțeles de nimeni. Doliul este un subiect al cunoașterii, dar și al reducerii, care se modifică odată cu timpul, evoluează și se uzează în termenii utilizați de filosofie. Însă în această ecuație supusă timpului, Roland Barthes nu vrea să renunțe la diminesiunea suferinței, la propria tristețe, în lipsa căreia simte că el însuși este redus, la fel și durerea pe care o poartă și că generalizând există riscul de a fura cuiva tristețea care simte că îi aparține.

Cartea Laurei Ionescu aplică invers teoria lui Barthes, ea vorbește pentru a putea integra suferința, pentru a o trăi și a-și trăi viața. Nu te găsesc pe nicăieri nu înseamnă că iubirea a ajuns la capăt și noi nu mai creștem în jurul absenței celor pe care i-am iubit, doar recunoște că iubirea și absența sunt o parte din ea, fără a se mai căuta în mama sau a se mai căuta pe ea în mama, și că mereu va trăi în prezența acestei absențe, doar că acum nu mai este o definiție sau o concluzie, nu mai e copleșitoare, apăsătoare, dureroasă, doar este și va fi întotdeauna.

Stăteau așa, fără să-și spună nimic, ca doi oameni siguri pe ceea ce simt unul pentru celălalt. Își trăgeau sufletul și împărțeau liniștea. […] Uneori stăteau toate trei și nu-și ziceau nimic, bibelouri care curățau porumb și numărau găini în gând.

Durerea te pune în poziție de drepți. Vrei să ai demnitate, oricare ar fi vârsta ta.

Credeam că viața o să fie blândă cu mine după ce mi-a luat-o pe mama. Credeam că mă va premia pentru că am supraviețuit, dar supraviețuirea nu e un moment, e tot ce urmează după ce ai descoperit că încă mai miști.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.