Ideile delirante sunt poate printre cele mai provocatoare și fascinante simptome cu care ne întâlnim în psihiatrie. Nu atât de bizare și de greu de înțeles precum halucinațiile, ideile delirante ne par mai familiare, pentru că sunt în cele din urmă gânduri, convingeri cu care toți suntem obișnuiți. Doar că e vorba de niște convingeri pe care unii oameni le adoptă cât se poate de ferm și care, chiar dacă nu sunt conforme cu realitatea, sunt conservate indiferent de dovezile puse la dispoziție. În acest proces al conservării și confruntării cu dovezile care ar putea contrazice ideile delirante, se desfășoară pe deplin instrumentarul imaginativ și interpretativ uman.

Pacienții deliranți îți oferă mereu o lecție despre cât de inventivi putem fi atunci când hotărâm să ne păstrăm o anumită perspectivă asupra realității, chiar și când ea pare cât se poate de improbabilă: de pildă cei care cred că sunt urmăriți de organizații secrete (delirul de persecuție e cel mai frecvent) vor găsi în orice ciob sau obiect aruncat, o întreagă intrigă elaborată despre mijloace și strategii de supraveghere sofisticate. Lumea delirantă este o lume în care nu există imprevizibil, întâmplare, aleator, ci totul are o semnificație, totul este coerent. În lumea deliranților nu există pur și simplu coincidențe, ci totul se leagă într-un puzzle imens, un întreg semnificativ. Poate tocmai de aceea, o existență într-o asemenea lume completă e cât se poate de satisfăcătoare dintr-un anumit punct de vedere (nimic nu mai este necunoscut și inexplicabil), dar și cât se poate de obositoare pentru cel care o trăiește – într-o lume în care totul are o semnificație specială, nimic nu te poate lăsa indiferent.

Îmi amintesc de prima pacientă cu delir sistematizat pe care am întâlnit-o, convinsă de faptul că este responsabilă și vinovată pentru multe dezastre economice și sociale din perioada tranziției (responsabilitate pe care o lega de o anumită dezvăluire făcută la locul de muncă, în perioada comunistă, care a atras, de altfel, ca într-un lanț de domino, prăbușirea întregului regim și consecințele care au urmat). Naiv și optimist, aveam încă speranța că, în baza numitorului comun rațional care ne leagă experiențele umane în general, va fi suficient să am destulă răbdare și dovezi riguros prezentate pentru a putea măcar ameliora acele convingeri și, implicit, sentimente de vinovăție ale pacientei. După câteva zile în care am căutat argumente raționale, contrafactuale, judecăți generale, dar și studii de caz concrete, m-am lăsat păgubaș. Pur și simplu ideile delirante ignorau sau, mai interesant, înglobau și transformau orice posibilă dovadă care le-ar fi putut pune la îndoială. Pacienta trăia într-o narațiune care se actualiza, extindea și întărea cu fiecare nouă întâmpinare care ar fi putut să o pună în discuție.

De ce se refugiază unii în asemenea fortărețe cognitive imaginare? Cum pot ajunge unii să devină convinși de faptul că sunt eroi ai unei narațiuni excepționale, că sunt persecutați de servicii secrete, că sunt descendenții unor familii nobiliare, că părți ale corpului li s-au transformat în sticlă sau că au dispărut cu totul, că sunt personalități marcante precum Napoleon sau Iisus Hristos? De ce e atât de important pentru ei să mențină aceste povești care ni se par aberante? E vorba doar de un dezechilibru biologic? Și totuși, de ce tematica delirurilor, cât se poate de generoasă, e totuși repetitivă de-a lungul secolelor? Câteva răspunsuri la aceste întrebări încearcă să ofere Victoria Shepherd într-un volum inedit tradus și publicat în limba română la Editura Humanitas, intitulat sugestiv „O istorie a delirului”.

Așa cum sugerează și autoarea, delirul este un teren de joacă al imaginației. Printr-un proces misterios, unii oameni ajung să pășească pur și simplu în universuri alternative, să traverseze o oglindă și să rămână apoi acolo, trăind excepționalul ca ceva firesc, spre stupoarea celor din jur. Observate și documentate din cele mai vechi timpuri, ideile delirante au atras atenția în toate epocile, antrenând diverse explicații, asociate cu paradigma dominantă a momentului: de la dezechilibru între umori în Antichitate, la posesiune demonică și până la explicații psihologice sau biologice, mai târziu în secolele XIX și XX. Dincolo de aceste explicații, delirurile nu apar chiar întâmplător și nu sunt lipsite de anumite funcții. Tocmai pentru că unii oameni se leagă de anumite convingeri ca și când viața lor ar depinde de asta, acestea devin centre de sens, devin feluri ocolite de a face față unor realități dramatice și traumatice, o manieră de a accepta ceea ce pare de neacceptat. În mod paradoxal așadar, pe cât de fantastice și de aberante ar părea, ideile delirante sunt strategii mascate de a face față unor realități dureroase, o manieră de a găsi sens și compensație acolo unde e prea multă suferință și nefericire.

Victoria Shepherd ne propune o incursiune istorico-psihologică în lumea delirurilor, abordând câteva cazuri fundamentale pentru istoria psihiatriei, cazuri care au dat în cele din urmă chiar și numele unor anumite tipuri de deliruri pe care le întâlnim și astăzi. Examinând contextul în care ele sunt documentate și prezentate, trecând în revistă pe scurt atât biografia medicului și a pacientul, dar și relația dintre ei, autoarea caută să reconstruiască înțelesul, semnificația unor idei care, la prima vedere, ar părea complet nelalocul lor și absurd de implauzibile.

Voi aminti aici delirul sosiilor, al dublurilor, inaugurat de psihiatrul francez Capgras: de ce ajunge să creadă o modistă din anii ‘20, că soțul ei a fost înlocuit de o dublură și că există o întreagă comunitate care trăiește în pivnițele/subteranele Parisului? Caracterul aleator și nepenetrant al unor asemenea idei devine mai sugestiv, dacă ținem cont că ne aflăm în perioada ce a urmat Primului Război Mondial, când Franța a fost marcată de dispariții brutale și de transformări masive ale orașului (inclusiv descoperirea unor catacombe, în urma construcției metroului). E posibil ca doamna M, celebrul caz al lui Capgras să își fi gestionat durerera pierderilor din război prin construcția unei lumi alternative (copiii și soldații nu au murit, ci au fost răpiți, ascunși și înlocuiți).

Victoria Shepherd ne aduce în atenție și delirul de influență. De ce ar crede un negustor englez de ceai în perioada Revoluției franceze că există o mașină de țesut gânduri care controlează mințile umane printr-o împletitură de flux magnetic? James Tilly Matthews este unul dintre cele mai cunoscute cazuri ale acestui tip de delir, un pacient care a condus în cele din urmă la transformarea sistemului azilant inuman de la Bedlam din Londra. Suntem însă în perioada în care Mesmer își practica teoria magnetismului animal cu o serie de instrumente aparte, un context în care Franța era zguduită de suspiciozitatea paranoică de după Revoluție, un context de incertitudine în care un tânăr idealist autodidact umilit și copleșit de neputință apelează la imaginație pentru a supraviețui.

La fel de interesante sunt și celelalte cazuri pe care le explorează autoarea: fie că vorbim de delirul disperării al juristului italian Francesco Spiera, de boala melancoliei a celebrului Robert Burton (autor al unui tratat imens, „Anatomia melancoliei”), de delirul sticlei care l-a cuprins inclusiv pe regele Carol al VI-lea al Franței, delirul grandoman al lui Margaret Nicholson (o croitoreasă care se credea regina Angliei) sau al numeroșilor pacienți de la Bicetre și Charenton care se credeau Napoleon, fie că vorbim de delirul Cotard (delirul nihilist al celor care sunt convinși că nu mai au organe interne sau că au murit) sau de delirul somatic al ceasornicarului care credea că nu mai are cap, pentru că fusese ghilotinat și până la cunoscutul delir Clerambault (delirul erotoman ilustrat prin cazul unei franțuzoaice convinsă că regele Angliei e îndrăgostit de ea), toate acestea sunt căi de a înțelege temerile unei epoci, dar și temeri universal umane pe care saltul imaginativ le compensează și le neutralizează.

Un volum compact și totuși bogat în informație istorică și curiozități, cu trimiteri bibliografice de aprofundare, „O istorie a delirului” ar merita o continuare. Mai mult decât un fenomen psihiatric izolat, explicabil cu baze biologiste și tratabil (parțial, aș aminti, căci rar există tulburări delirante care să răspundă bine și deplin la tratamentul medicamentos), delirurile reprezintă și astăzi fenomene care vorbesc despre adaptabilitatea noastră extremă și inventivă în fața adversității.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.