„Nebunia reprezintă un subiect tulburător, unul ale cărui mistere continuă să ne pună în încurcătură. Pierderea rațiunii, sentimentul înstrăinării de lumea simțului comun în care noi, ceilalți, ne imaginăm că locuim, răvășirea emoțională devastatoare ce pune stăpânire pe unii dintre noi și refuză să ne dea drumul: aceste lucruri fac parte din experiența umană comună de-a lungul secolelor și în toate culturile. Nebunia obsedează imaginația omenească. Ne fascinează și ne înspăimântă în același timp. Puțin sunt imuni la spaimele ei. Ne amintește insistent cât de firav poate să fie câteodată propriul nostru contact cu realitatea. Ne pune sub semnul întrebării percepția granițelor a ce înseamnă să fii om”.

Așa își deschide Andrew Scull, sociolog și istoric al stiintelor medicale, volumul intitulat „O istorie culturală a nebuniei”, tradus și publicat în limba română la EdituraPolirom, un proiect ambițios, sintetic și accesibil. E vorba de un proiect a cărui justificare, relativ la fenomenul universal al nebuniei, poate fi ușor extras din pasajul de mai sus. Andrew Scull subliniază statutul ambivalent pe care nebunia l-a conservat în istoria socială. În ciuda faptului că nebunia a fost definită în antiteză cu civilizația care pune ordine și control (acolo unde nebunia proiectează dezordine și lipsă de control), tot nebunia s-a dovedit de fapt parte din procesul civilizării (nicio societate nu a putut să o ignore), unii ar spune chiar măsura gradului de civilizare ce a stârnit interesul artiștilor, teologilor, medicilor și guvernanților printre atâția alții.

Abordări istorice ale nebuniei au mai fost publicate și în trecut (deși nu prea multe în limba română), unele semnate din perspectiva psihiatrilor sau a filosofilor (amintesc poate cea mai cunoscută lucrare semnată de Michel Foucault pe această temă: „Istoria nebuniei în epoca clasică”). Spre deosebire de acestea, proiectul lui Scull nu se dorește a fi nici o pură istorie a unei specialități (tocmai de aceea, Scull nu scrie o istorie a psihiatriei sau a tulburării psihice – un termen mult mai nou care ține de secolul al XX-lea) și nici un proiect tezist care să oglindească o perspectivă socio-politică mai largă, asa cum a facut Foucault. Dimpotrivă, căutând să rămână neutru sau mai degrabă circumspect, Scull explorează în detaliu percepția asupra nebuniei (un fenomen care, departe de a avea o relevanță pur medicală, păstrează și o relevanță socială) din Antichitate și până în prezent, așa cum a fost ea oglindită în epocile istorice, în plan filosofic, artistic, medical, socio-administrativ. Rezultatul? O călătorie densă cultural prin atâtea epoci, curente de gândire, cu popasuri explicative, uneori anecdotice, completate inclusiv de 128 de ilustrații. E o lectură pe care nu o veți dori încheiată prea curând, în ciuda densității informaționale a volumului.

Andrew Scull propune o abordare cronologică, apelând la surse istorice și ne invită să începem călătoria înțelegerii nebuniei în lumea antică. Nebunia este prezentă și la evrei (de la regii biblici pedepsiți de Yahve și până la prooroci – a proroci înseamnă în limba veche și a vorbi aiurea/a fi scos din minți) și la greci (cei care stabilesc legătura dintre nebunie și divinitate, cei care dau primele explicații naturaliste despre nebunie, prin teoria umorilor lui Hipocrat, cei care, în perspectivă filosofică, văd însă în nebunie și o formă de vedere creativă, profetică, o formă de cunoaștere intuitivă și mistică). Fenomenul nebuniei este prezent și în medicina chineză, în cea ayurvedic indiană și în cea islamică, primind explicații în care naturalul și spiritualul se amestecă, într-o tradiție orientală care va deveni mult mai longeviv consecventă holistic față de medicina occidentală.

În perioada Evului Mediu, după căderea Romei, Europa rămâne la câteva repere antice în plan științific și medical în timp ce islamul cunoaște o ascensiune fulminantă în care corpul cunoștințelor medicale e valorificat prin scrierile vechilor greci (Avicenna alcătuiește Canonul medicinei – o compilație de 5 cărți ale antichității), într-o tradiție care va persista până în secolul al XIX-lea. În secolul al VIII-lea arabii construiesc primele spitale în care nebunii sunt legați cu lanțuri și bătuți (pentru a trezi, prin forță, judecata iraționalilor – o practică ce va fi folosită în Europa în epoca victoriană și chiar și în primul Război Mondial), dar majoritatea nebunilor sunt îngrijiți acasă, hoinăresc și cerșesc. Între timp, Europa e consumată de foame, boală și mizerie, privată după căderea Romei și Greciei de o moștenire culturală redescoperită mai târziu, pe filieră islamică. În această Europă întunecată, perspectivele creștine extreme și supranaturale asupra nebuniei își spun cuvântul: apar altarele specializate în vindecarea nebuniei, nebunii sunt legați în biserici cu zilele în efortul de exorcizare și apar chiar adevărate colonii în jurul unor lăcașe de cult dedicate vindecării alienaților prin practici spirituale, susținute financiar de familiile celor bolnavi.

Teatrul religios apelează frecvent la ipostazierea exorcizărilor, ba chiar lucrarea fundamentală a lui Dante oglindește nebunia în Infern sub forma violenței și animalității. În perioada medievală boala e privită drept o consecință a Căderii omului, o consecință a viciului (unii teologi fac chiar legături logice între păcat și aspectul bolnavului: lepra umflată e mândria care se împaunează). Chiar și în perioada Renașterii și modernității timpurii, vrăjitorii, spiridușii și posesiile persistă, medicina și supranaturalul coexistă fără problemele iar medicii folosesc amulete, astrologia și duhurile în vindecările lor (amenințarea adevărului creștin era încă de neconceput iar R.Napier este figura emblematică a finalului de secol XVI, în combinarea medicinei cu astrologia, magia și leacurile de tot felul). Perspectiva asupra nebuniei se nuanțează, apar tulburările la modă (pe care Scull le va repera și în secolele următoare): între secolele XV-XVIII apare melancolia (studiată în celebra Anatomie sau „The Anatomy of Melancholy”de Burton) – teama și mâhnirea fără motiv pentru care se prescriu remedii clasice (ventuze, lăsat sânge, purgative) dar și nemedicale (precum ferirea de trândăvie). Încep să apară primele critici la adresa exorcizărilor (care găsesc ecou între puritani), în literatură însă nebunia este un vehicul dramatic bun, o recuzită de bază pentru teatru: în piesele lui Shakespeare nebunia este variată și naturalizată, pur umană, iar monumentalitatea personajelor este dată de limita nebuniei pe care acestea o ating (piesa „Titus Andronicus” se joacă prea puțin si astazi, la câtă nebunie, violență condensează). Nebunia e prezentă și în lucrările cavalerești precum „Don Quijote” (aici avem portretul nebuniei ilare) sau Orlando furiosul (reacția maniacală la dragostea neîmpărtășită). Desigur, Erasmus din Rotterdam și „Elogiul nebuniei” aruncă o altă lumină asupra acestui fenomen, ca oglindă pentru lipsurile morale ale întregii omeniri, dar nu doar ca fenomen negativ (apar în peisaj și nebunii întru Hristos și chiar creștinismul ca expresie a nebuniei).

În secolul al XVII-lea, odată cu ascensiunea burgheziei și a perspectivelor protestante, în care munca și sporirea averii devin esențiale, nebunii sunt deplânși pentru incapacitatea de a munci și pentru moralitatea îndoielnică, ambele potențial corijabile. Încep așadar închiderile, însă nu la nivelul supraestimat de Foucault: așezămintele destinate nebunilor, cum e Salpetriere în Franța, sunt de fapt edificii cu scopuri multiple, care funcționează și ca reședință pentru femei, închisoare și spital (în care nu erau închiși doar nebuni). Nebunii încep așadar să dispară de pe străzi, să fie organizați în precursoarele instituțiilor de mai târziu, laolaltă însă cu vagabonzii și săracii. Particular, în Franța poți fi declarat nebun și închis cu un document numit lettre cachet (un mandat regal de detenție) – inclusiv Marchizul de Sade a fost ținut prizonier în acest regim care ajunge în cele din urmă să ridice controverse. Anglia este țara care dezvoltă o afacere din nebunie: necesitatea izolării sociale, în contextul progresului civilizațional îi face pe câțiva antreprenori să valorifice oportunități economice: organizarea unor case private care să asigure discreția și izolarea fizică pentru familiile care aveau o persoană tulburată în familie. Tot în această perioadă se dezvoltă cele două atitudini rivale în abordarea nebuniei: pe de o parte extrema disciplinară conform căreia bolnavilor trebuie să li se impună ordinea, să fie pedepsiți și tratați dur pentru a-i readuce pe calea rațională. În acest sens, specialiștii din epocă au dezvoltat adevărate mașini de tortură: templul chinezesc, tranchilizantul (care folosea apa rece și caldă alternativ), respectiv scaunul rotitor (ale cărui rădăcini sunt legate de bunicul lui Charles Darwin). Pe de altă parte, apare și o altă abordare: așa numitul tratament moral, dezvoltat de William Tuke și Philip Pinel care porneau de la premisa că nebunii nu sunt deplin lipsiți de rațiune și pot fi mai degrabă încurajați și susținuți, nu pedepsiți. Înțelegerea nebuniei e fragmentată așadar între somatic și spiritual, între tratamente brutale și susținere morală. Aceste fragmentări vor continua până târziu în secolul al XX-lea.

G. Cheyne introduce în secolul al XVIII-lea o nouă maladie vedetă: maladia englezească (satirizată de altfel de Moliere drept boala închipuită a celor bogați) – e vorba de așa zisul spleen, mâhnirea, melancolia, ipohondria sau isteria care vor face istorie mai apoi în secolul al XIX-lea și mai ales în secolul al XX-lea, pe canapelele psihanaliștilor americani. Cheyne propulsează înțelegerea nebuniei, vorbind despre o boală reală legată de nervi (neurologia de abia se întemeia la acel moment), dar și de o boală legată de civilizație (prețul plătit de omul civilizat, așa cum sifilisul părea să fie boala poftelor animalice). Omul începe să fie privit, în spirit iluminist drept o mașină complicată care, în funcție de gradul dezacordării functionale necesită intervenții serioase (în case de nebuni precum Bedlam) sau, pentru sufletele mai delicate ale mondenilor, intervenții mai blânde. În ciuda acestor perspective noi și fundamentate somatic, explicațiile și intervențiile religios-spiritual-miraculoase sunt încă la ordinea zilei în Europa, fie sub forma exorcismului (practică ce ajunge să stârnească controverse chiar la nivelul papalității) sau sub forma pseudovindecătorilor ca Mesmer (cel care recircula forța numită magnetism animal cu ajutorul degetelor și magneților).

Date fiind condițiile mizere din casele de nebuni private (care aveau aspectul unor adăposturi de animale), statul ajunge să intervină, cu precădere în secolul al XIX-lea în organizarea și geografia suferinței și așa apar sistemele laicizate și controlate (lent și la presiunea publică și a gânditorilor postiluminiști), azilele de nebuni conduse de medici. Are loc un dublu triumf: responsabilitatea statală relativ standardizată pentru îngrijirea nebunilor, respectiv dominanța perspectivei științifice (încă sărace) în înțelegerea nebuniei. Apar primele asociații profesionale, chiar dacă psihiatria este însă departe de a fi o profesie unitară și respectată (francezii folosesc cuvântul alienist, italienii pe cel de freniatru, spațiul anglo-saxon preferă termenul administrativ de director de azil sau medico-psiholog). Azilul nu oferă însă doar protecție, ci izolează și amuțește, nebunii devin mase anonime după internare, iar tot optimismul tratamentului moral pălește în timp, pe măsură ce așezămintele devin tot mai mari și tot mai puțin pacienți ajung să le mai părăsească (la Viena un spital cu 60 de pavilioane ajunge să interneze peste 2000 de pacienți, iar în SUA în Long Island sunt internați chiar și câte 200 000 de pacienți simultan – un adevărat oraș). În acest context al noii orbecăieli în înțelegerea și ameliorarea nebuniei, se dezvoltă teoria degenerării a lui Morel conform căreia nebunia era un preț plătit pentru o viață trăită în viciu și imoralitate, ale cărei efecte fizice se vedeau mai ales în rândul urmașilor (așadar o explicație cuprinzătoare și convenabilă: chiar dacă defectele din creier nu puteau fi demonstrate, ele păreau a fi intuite și justificate de perspectiva degenerării care acoperea și defectele fizice, dar și comportamentul criminal sau controversat moral, precum prostituția, alcoolismul – diformi, nebuni, criminali, toți erau rezultatul fizic al degenerării morale, cu posibilități limitate de recuperare). Teoria aceasta e vizibilă puternic în literatura perioadei: Emile Zola, Thomas Hardy, Henrik Ibsen sunt doar câțiva dintre scriitorii care îmbrățișează modelul degenerării în romanele lor.

După optimismul marii închideri și tratamentului moral, spitalele se aglomerează, profesia de psihiatru pare izolată pe o altă planetă departe de noile progrese ale celorlalte specialități, azilele dobândesc o reputație tot mai proastă. În același timp unii clinicieni, mai ales cei germani, încearcă să pună ordine în înțelegerea bolilor psihice folosind experiența clinică intemeind sistemul de clasificare folosit și în prezent. În același timp, neurologii devin tot mai preocupați de partea „ușoară” a nebuniei, de neurastenie (fosta isterie) – boala celor bogați și astfel apar, la finalul secolului al XX-lea, cu precădere în SUA, resorturi destinate milionarilor obosiți.

În același timp în Europa, Charcot adună crema curioșilor parizieni în prezentarea teoriilor despre isterie, direct în amfiteatrele de la Salpetriere, folosind fotografia și hipnoza, iar Freud (inițial un elev al lui Charcot) dezvoltă o ipoteză și un model terapeutic cu totul noi care vor atinge o popularitate improbabilă după jumătate de secol. E vorba de o popularitate facilitată și de contextul cultural (cele două războaie mondiale cu toate implicațiile lor socio-profesionale) dar și de eșecul biologiștilor de a oferi tratamente durabile prin intervenții tot mai ambițioase: de la operații care extirpau organe, la terapii cu electroșocuri fără anestezie, șocuri insulinice și lobotomie (în mod curios, unele dintre aceste intervenții fizice considerate promițătoare la acel moment au fost recompensate cu Premiul Nobel – iar ironia si mai mare e ca aceste premii au fost singurele recompense de asemenea calibru oferite vreodată psihiatrilor). Psihanaliza devine controlorul și terapeutul nebuniei, mai ales în SUA, acolo unde se suprapune cu profesia psihiatrică (și cu niște averi tot mai mari ale practicienilor). Influența ei culturală e atât de puternică încât ipotezele și practicile psihanalitice sunt asimilate în film, în teatru și mai ales în mediile intelectuale. Nici psihanaliza nu are o domnie prea lungă, după mișcările anilor ‘70 și ascensiunea antipsihiatriei (teoriile conform cărora boala psihică e un mit, azilurile sunt instituții distrugătoare). Popularitatea psihanalizei decade vertiginos, începând cu anii ‘80, odată cu reafirmarea ipotezelor biologiste (întărite de studii clinice, imagistice, genetice favorizate de interesele și succesele inițiale ale primelor medicamente psihiatrice) și inaugurarea edițiilor actualizate ale manualelor profesionale, tot mai stufoase, într-o relație controversată cu interesele companiilor de terapii farmacologice care tocmai descoperiseră o nouă piață. Așadar, chiar dacă psihiatria pare să fi obținut un monopol privilegiat, medical-științific, cu mijloace de intervenție mai umane (după standardele contemporane), ea este departe de a fi asumat o perspectivă definitivă asupra înțelegerii nebuniei (sau, tulburării psihice, după caz) – Scull se păstrează prudent, pe undeva pe bună dreptate, în evaluarea pretențiilor de științificitate deplină ale psihiatriei contemporane.

Parcurgând explorarea lui Andrew Scull observăm cum istoria culturală a oscilat între optimism și disperare în ceea ce privește nebunia, iar felul în care ea ajuns să fie gestionată a cunoscut mai degrabă o ciclicitate uneori descurajantă (între a-i lăsa liberi și neatinși pe nebuni și a-i închide și trata în cele mai brutale feluri – desigur, cu cele mai bune intenții). Cu toate acestea, privind retrospectiv, abordarea nebuniei în epoca contemporană pare să fi adus, cine știe dacă temporar sau nu, la un numitor comun, convergent, abordările bio-psiho-spirituale. În loc să excludem și să privilegiem doar o formă de terapie, astăzi căutăm să fim mai incluzivi și mai înțelegători în susținerea nevoilor celor tulburați psihic. Astfel, poate că totuși, felul în care îi înțelegem și tratăm astăzi pe cei cu tulburări mentale, nu este doar un alt caz particular de grandomanie arogantă.

Pe de altă parte, nebunia ca fenomen universal va continua să ne marcheze și să exercite fascinație. Așa cum e developat de Scull în acest volum impresionant, felul în care omenirea s-a raportat la nebunie poate fi abordat ca o oglindă, mai precis o oglindă a modului în care oamenii s-au înțeles pe ei înșiși într-un anumit context istoric. Ea rămâne, astăzi, mai mult sub apanajul psihiatriei, e adevărat, așa cum sugera un psihiatru britanic, inevitabila noastră umbră care ne va întovărăși până la dispariția speciei.

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea