La disperare, neputând găsi un job mai acătării în scurt timp (și iată că nici până acum nu s-a prins norocul de mine), m-am angajat în ianuarie, tocmai pe când începea să ningă, la o firmă de distribuție de pliante, cea mai serioasă din țară... Culmea, tot cataloage Kaufland - atunci când eu și cu prietena mea ne luptam prin Galați cu strânsul banilor, tot așa ceva am încercat noi să distribuim...
În sine, munca asta. dacă nu ar fi așa de extenuantă pentru o persoană sedentară ca mine, ar putea fi numită aproape relaxantă - intri în scări de bloc care uneori arată demne de scară, frumos, mergi prin colțuri ale Bucureștiului unde altfel nu ai fi ajuns! Îmi tresaltă inima hipstărească... mă rog, mai puțin când vocile din spatele interfonului îmi zic să nu mai sun sau trec la amenințări cu bătaia, dar asta e partea a doua...
Doar că pentru a se justifica salariul minim pe economie (din care deja n-a mai rămas nimic pentru mine, dar asta e altă lungă poveste), cu tot cu bonuri și cu asigurare pe sănătate (să vedem dacă scap doar cu o poză cu cardul până reușesc, nu știu cu ce bani, să mai ajung la Constanța...), munca la firma asta presupune muncă în echipă... Poate o parte din voi mai știți că la Cărturești și pe unde am mai lucrat nu atât munca în sine este cauza pentru care nu am rezistat mult timp, cât oamenii care nu mă suportă sau pe care nu-i suport eu (sau, ca în cazul de față, sentimentele sunt mutuale)!
Nu aveam așteptări de la colegii mei să fie altceva decât niște alcoolici ordinari și hăndrălăi plini de rape jokes și alte mostre de „umor” (exact genul de indivizi care în copilărie îmi făceau bullying prin cartier și la școală). Nu le pot reproșa că n-ar fi dat dovadă niciodată de solidaritate colegială.
Dar ziua asta de salariu nu a putut să treacă fără ca ei - iată culmea ironiei -, în timp ce stăteam noi în fața unui bloc ca să pierdem timpul fiindcă făcuserăm traseul prea repede și la o anumită oră trebuia să fim înapoi la mașină, să-mi reproșeze nu că aș fi prea lent uneori (vorbim de oameni care fac munca asta de ani și ani de zile, deși ei se bat cu pumnul în piept că „zbârnâiau” în mai puțin de o lună...), ci de-a dreptul că ei fac munca mea și că ei mi-au băgat banii în buzunar! Poftim!?
Nu i-am văzut să vocifereze conducerii în privința faptului că de la înființarea companiei încoace merg cu aceleași cărucioare ruginite și cu „marsupiile” de pliante rupte ici și colo, în timp ce gulerele albe din companie au sediu în Pipera, la luxeanu - când le-am zis asta, mi-au zis, „așa e peste tot în România”... De comentat doar între ei își permit să comenteze în privința faptului că, taman în ultima perioadă, compania a mai comasat niște echipe și trasee astfel încât să avem o zi liberă în plus și deci mai puțini bani...
Dar cum eu sunt cu ei și sub ei, cum m-au clasat cam din start ca „fraier”, rezultă că de mine se pot lua și pot face mișto de absolut fiecare gest de-al meu, și aici nu mă refer doar la gafele când mai răstorn căruciorul sau mai sar din greșeală peste vreo scară de bloc. Singura dată când și-au exprimat o apreciere sinceră față de mine a fost când un alt individ cu facultate, ca mine, a încercat să muncească pentru o zi la noi și s-a plâns constant de condițiile de lucru, iar lui i-au spus, uite că eu nu mă plâng că mi-e foame și mi-e sete! Dacă ăsta e singurul lucru bun care au avut de spus despre mine...
Iar după ce a sosit în echipă un băiat mai tânăr, „Banderas”, de când a venit mă compară neîncetat cu el, susținând că e mult mai abil și mai rapid decât mine, ceea ce au continuat să afirme chiar și după ce le-am zis că l-am văzut cu ochii mei sărind o scară peste numai 2-3 numere sunate în gol, fără a lăsa câteva pliante în clianță!
„Catch”-ul e că noi se presupune (și suntem controlați pentru asta - sunt două controale diferite, de la firmă și de la Kaufland!) că trebuie neapărat să intrăm în toate scările de bloc (care nu au fost marcate ca fiind cu probleme) și să încercăm să evităm a pune în clanță, să punem așa numai sporadic... deci ar trebui să fie un lucru bun că eu insist și uneori sun și 10 numere înainte să renunț, doar că la ei se interpretează că sunt lent sau că n-am „chef de muncă”. Oricum aș face, tot nu are cum să fie bine! Și nu ar fi exclus ca ei să fie înțeleși între ei și să aplice regulile astea cu mai puțină strictețe ca să fie mai mică probabilitatea de supraviețuire în echipă a cuiva ca mine; oricum, ei bagă pliante în cutii cu rapiditate robotică - n-am eu cum să ajung la dexteritatea asta într-o lună!
Uite că eu am altă dexteritate - mânuiesc tastaturi de aproape 30 de ani. Când am lucrat la compania de date - unde șefii mei erau niște neof@sciști care vorbeau la muncă relaxat despre arme de foc... -, zbârnâiam la calculator, făceam într-o zi cât doi-trei angajați mai lenți la un loc - mă rog, în semn de „mulțumire”, nu numai că luam un singur salariu (tot minim, evident), dar mai eram și luat la bani mărunți de management că, vezi Doamne, stăteam prea mult pe telefon! Aka cât se încărca următorul document mai dădeam câte un clic-două ca să-mi aleg albumele pe care le ascultam - și ascultam câte 8-10 albume într-o zi de muncă, nu dădeam randamentul ăsta dacă nu ascultam muzică și ăștia erau foarte aproape de a-mi interzice să vin cu telefonul!
DAR nu mi-am permis niciodată să merg la colegii mei mai lenți și să-i trag de urechi că nu au dexteritatea mea de nativ digital! Așa „fraier cu facultate” cum sunt, am învățat și eu să trec de falsa conștiință, aflând că asta își doresc patronii, ca noi angajații să nu fim solidari și să fim divizați și competitivi, să facem maraton din alergatul pentru un amărât de salariu minim pe economie, în timp ce EI au profituri de pe urma noastră.
...Revenind la actualii și viitori foști colegi (aflu în câteva zile dacă firma va binevoi să mă transfere la altă echipă - care sunt șanse mari să fie și mai pe militărie decât ăștialalți, dar cel puțin pentru câteva zile mai pot să trag de timp și cu ocazia asta mi s-or da alte trasee - sau mă va da afară, în condițiile în care nu mi-am găsit nimic altceva), care nu m-au scos din porecle de genul „Luceafăr blând”, „Creangă”, „Eminescu”, nu știu cum se face, dar la numai două ore după ce plângerea mea, salutând cu entuziasm nedisimulat vestea că ar putea să scape de mine din echipă, aceștia au răsărit din neant cu această carte, oferită cadou datorită titlului elocvent, „Scapă cine poate”, un volum de proză scurtă semnat de Ion V. Strătescu, un grafoman care a scos în 40 de ani peste 20 de cărți de poezie (am în biblioteca de la Constanța un volum scos de editura Vinea - „Poker”; poezia sa strălucește numai prin umorul involuntar) și peste 20 de cărți de proză, multe dintre ele romane...
Într-adevăr, unii scapă cum pot de sărăcie, alții nu, și încă alții o duc într-un huzur toată viața, scriu, oricât de prost, și își permit să scoată câte o carte sau două (sau mai multe...) pe an, chiar dacă nu le citește nimeni cu interes și adună praf prin anticariate... probabil își permit dacă nu dau de la ei nici măcar o proverbială pâine oamenilor săraci din jur. Eu, păcatele mele, îmi cam smulg și cămașa de pe mine, de ani de zile, pentru că chiar n-are cine s-o facă în locul meu pentru persoanele la care țin și nu vreau eu să fiu cauza pentru care oricare din persoanele acelea să ajungă prin șanțuri. Altminteri, nu știu dacă voi mai vedea vreodată mai mult de o luminiță de la capătul tunelului, deși probabil tot un LED... Din cauza piedicilor acestea financiare și a stresului omniprezent și din cauza contextului politic care mă va forța să mă exilez, e posibil să nu mai iasă nici măcar o singură carte Yigru Zeltil, să nu mai termin absolut niciun proiect...