Scrierile autoarei de origine americană, Siri Hustvedt cuprind o serie largă de genuri – roman, poezie sau eseu și tematici care variază de la literatură și studiu literar, până la subiecte din domeniul neuroștiinței și psihanalizei.
În majoritatea articolelor și prozelor reușește să combine cu inteligență, umor și imaginație perspectiva personală și analiza erudită asupra unor teme de interes major în societatea contemporană – problema genurilor, incongruențele dintre ideile preconcepute și realitatea înconjurătoare, conexiunea dintre minte și corp, toate acestea în legătură cu câteva fenomene ale degradării umane care implică isteria, memoria, percepția.
„O vară fără bărbați”, volumul publicat la editura Polirom, în colecția Top10 din 2021, „este o carte despre descoperirea sinelui feminin, despre diferențele dintre sexe, despre maturizare, o extraordinară scufundare în universul profund al feminității”, după cum putem afla din succinta prezentare de pe coperta patru. Pentru cine nu o cunoaște pe autoare poate fi de ajuns sau poate fi captivant, dar acest roman nu este numai despre asta. Este și despre trădare și infidelitate, despre copilărie și singurătate, despre recontextualizarea ideii de iubire și căsnicie. Nu degeaba scria Elif Shafak în ziarul britanic Observer despre fascinanta complexitate și, în același timp, despre inextricabila fragilitate a vieții atunci când se referea la Siri Hustvedt și la romanele acesteia.
Într-una din cărțile sale de eseuri, A woman looking at men looking at women, Siri Hustvedt o citează pe Susan Sontag, care susține că „experiențele umane importante din viață și în literatură implică ideea de șoc.” O constatare cât se poate de relevantă în contextul în care se deschide O vară fără bărbați – la vârsta de aproape cincizeci de ani și după treizeci de ani de căsnicie, Mia, profesoară la universitate și poetă, este părăsită de soțul ei. Când aude cuvântul pauză, Mia înnebunește și ajunge la spital, fiind diagnosticată cu psihoză depresivă temporară, cunoscută și sub numele de psihoză reactivă temporară, care în termeni mai simpli înseamnă că ești într-adevăr nebun, dar nu pentru mult timp. Cu toate acestea, Mia este nevoită să stea aproape o săptămână jumătate în spital în urma episodului traumatic cauzat de șocul despărțirii. Și mai dureros decât despărțirea este ideea că a fost abandonată pentru o companioană cu părul șaten și strălucitor, mult mai tânără, pe care soțul Miei, Boris o preferă în locul soției sale.
Acordându-și un interludiu pentru recuperare, Mia decide să se mute în orașul în care a copilărit, Bonden, alături de mama ei. Aici va ține, pe perioada verii, un curs de poezie cu câteva adolescente și se va integra în peisajul deloc banal sau lipsit de viață al prietenelor mamei ei, doamne care locuiesc la fel ca și mama Miei la un azil de bătrâni modern, chiar exclusivist din anumite puncte de vedere. Și aici există un Club de lectură săptămânal, construit ca pretext al unor întâlniri constante în care subiectele sunt variate, din spectrul larg al vieții, dar și al lecturilor.
În timp ce se adaptează și începe să facă parte din viața comunității, a Bondenului, cu fetele tinere și cu doamnele stilate și educate, existența indivduală pare suspendată și din ce în ce mai dificil de înțeles sub greuatatea trecutului foarte recent și a prezentului, de aceea începe să caute căi de acces către viața de dinainte de Boris. La scurtă vreme după ce cunoaște și deslușește distracțiile secrete ale doamnelor în vârstă, decide să se distreze și ea scriind un jurnal al istoriilor amoroase din tinerețe, însă realizează curând că toate faptele curajoase și pline de îndrăzneală de altădată capătă, odată cu trecerea timpului, o aură sentimentală greu de ignorat și se întreabă dacă nu cumva faptul că îmbătrânești nu te mai lasă să te aventurezi decât în ironie.
După explorarea și (re)memorarea vremurilor demult apuse, când vrea să se întoarcă la iubire, își dă seama că a eșuat în căsnicie. La un moment dat se condamnă pentru că ar fi reprodus modelul din familie, dintre mama și tatăl ei, în propria căsnicie, între ea și soțul ei. Din această teamă nici nu îi spune mamei ei de această pauză, gândindu-se că dacă recunoaște acest stadiu în care se află mariajul ei, pericolul ar deveni real și deznodământul ar fi tot mai aproape. În relația lor, Boris era cel care adopta tactica tăcerii și ea gândea oare ce o fi în mintea lui, ce se ascunde în spatele acestei forțe, care nu doar că te acaparează, făcându-te să fii atent la omul care tace, dar te și neliniștește pentru că nu poți elucida misterul a ceea ce se întâmplă în mintea celuilalt. Acum, în absența lui Boris, Mia este cea care tace și încearcă să-și acceseze propria poveste prin intermediul memoriei, prin reîntoarceri în timp și verificări ale unor amintiri asupra cărora constată că nici măcar nu poate cădea de acord dacă s-au întâmplat într-un fel sau în altul, dacă se afla în taxi sau în metrou, transformând aceste realități trecute într-o multitudine de versiuni alternative ale aceleiași povești.
Tot despre poveste este vorba și atunci când află că Boris o înșală. Esther Perel analiza infidelitatea din punct de vedere al poveștii pe care o trăiam și care, odată cu noua etapă, simțim că ne este furată astfel că îl facem de celălalt vinovat de trădare. Nu fapta în sine conține trădarea, cât dreptul pe care celălalt și-l ia singur de a ne fura povestea.
Ceea ce simte Mia după despărțire este un gol lipsit de evenimente, bun de umplut cu poeme, timp în care începe să se gândească și să analizeze ce îi atrage pe oameni în afara limitelor, ce îi determină pe bărbați să își concentreze fascinația asupra altcuiva, că nu este suficient să ne dorim ca lumile noastre să existe, că există povești care depind de noroc și de ceilalți sau că uneori cel mai epuizant și devastator discurs pe care îl putem avea este cu noi înșine, cu fricile și anxietățile noastre, cu singurătatea care ne copleșește, dar și că fanteziile și imaginarul creează o ambiguitate contagioasă pentru realitatea noastră.
Fragilitatea poveștilor este dată de faptul că le fabricăm singuri în mințile noastre, poveștile pe care noi ni le spunem nouă au puterea de a transforma un lucru în altul, la fel cum au puterea de a crea din viitor o repetiție a trecutului care poate prevesti numai nenorociri.
La fel cum spune și autoarea la începutul romanului despre premiul obscur recent primit pentru poezie – orice premiu e mai bun decât niciun premiu -, extrapolând putem spune că orice poveste este mai bună decât nicio poveste. Siri Hustvedt spune o poveste despre schimbarea perspectivelor și acceptare, despre a îmbătrâni lângă celălalt și dispariția aurei de la începutul oricărei iubiri, dar și despre faptul că a fi celălalt, a-l juca, a-l înțelege presupune suprema dimensiune a imaginației. Cu toate că nu putem schimba datele naturale preexistente, cu ajutorul imaginației ne putem schimba percepția.
„Banalitatea poveștii – faptul că este repetată zilnic, până la sastisire, de bărbați care descoperă, toți deodată sau pe rând, că ceea ce ESTE nu TREBUIE SĂ FIE și apoi acționează pentru a se elibera de femeile care îmbătrânesc și care au avut grijă ani în șir de ei și de copiii lor – nu atenuează durerea, gelozia și umilința care-l copleșesc pe cel părăsit. Femeile disprețuiesc. Am urlat, am țipat și-am lovit cu pumnii. L-am înspăimântat. El voia liniște, voia să fie lăsat în pace, ca să își vadă de drum cu manierata neuroloagă a viselor lui, o femeie cu care nu avea nici un trecut, nici dureri ce-l împovărau, nici mâhniri, nici conflicte”.
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru Libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu
