O afirmație cunoscută în poveștile polițiste este că cea mai bună ascunzătoare este la vedere (englezii spun: the best hiding place is in plain sight). Mai mult de atât, lucrurile care sunt ascunse în zone deschise și familiare sunt de fapt cu atât mai greu de descoperit. Tâlcul și efectul acestor afirmații se leagă de felul în care funcționează creierul nostru. Deși ne place să ne privim ca receptori pasivi ai realității, să considerăm că noi percepem și procesăm realitatea unidirecțional, că ea se „varsă” pur și simplu în simțurile noastre, de fapt suntem mai degrabă constructori ai realității. Informația canalizată prin simțuri se întâlnește cu proiecțiile anticipate ale creierului nostru și, undeva la jumătatea drumului, are loc un proces de ajustare, astfel că predicțiile imprecise de jos în sus sunt corectate cu datele noi pe care le primim de sus în jos. Despre acest proces au vorbit pe larg cercetători precum Daniel Siegel sau David Eagleman în volume interesante traduse și în limba română.

Și atunci de ce totuși cea mai bună ascunzătoare e la vedere? Tocmai pentru că în asemenea zone, la vedere, suntem cel mai obișnuiți să activăm scanările predictibile, să vedem mai mult din ceea ce prezice creierul că ar trebui să vadă într-un spațiu familiar, cu care e obișnuit și mai puțin din ceea ce poate fi cu adevărat neobișnuit. În locurile la vedere, în locurile deschise și cunoscute, suntem mai vulnerabili la preconcepții, asumăm că lucrurile trebuie să stea într-un anume fel și suntem mai predispuși să vedem chiar acea compoziție pe care o așteptăm. Practic ascunzișul e reprezentat de „buzunarele” obișnuinței.

Autorii de naratiuni polițiste, exersați și creativi, au exploatat din plin această mică slăbiciune umană. Eleganța rezolvării crimelor din unele povești ale Agathei Christie sau din filmele polițiste clasice sau dezlegarea unor ghicitori sau puzzle-uri din filmele de aventură (amintesc aici doar popularele National Treasure sau, mai recentul Uncharted, ecranizarea unei îndrăgite serii de jocuri video pe console) e legată tocmai de acele elemente care au fost, senzorial, la îndemâna oricui, adică disponibile obiectiv pentru oricine, dar care nu au fost cu adevărat văzute decât de cei puțini și atenți, dispuși să depășească filtrul obișnuințelor privirii. De aici apare și efectul eliberator și neliniștitor pe care îl trăim în același timp, la finalul unei povești cu mister, când soluția prezentată ne pare mai simplă și mai logică ca oricând (recunoscând că am avut datele la îndemână) și totuși atât de surprinzătoare (tocmai prin faptul că nu le-am văzut cu adevărat, au stat ascunse, într-un fel, în fața noastră, de fapt atenția noastră le-a trecut cu vederea). Desigur, ține și de măiestria autorului să se joace puțin cu luminile și umbrele, să accentueze intenționat anumite elemente de cadru sau de acțiune, să pună focusul pe un personaj sau pe altul, astfel încât atenția noastră să fie preocupată, ca într-un număr de iluzionism la ceea ce vrea cel ce performează pentru noi.

Acest efect l-am regăsit din plin în bestsellerul Editurii Litera, semnat de un autor britanico-cipriot de care probabil nu au auzit foarte mulți. Alex Michaelides a luat prin surprindere topurile din străinătate, dar și pe cele din România, după apariția traducerii romanului și la noi, prin povestea din „Pacienta tăcută”. Un mix de thriller cu roman polițist, cu elemente psihologice în care cea mai mare amenințare, dar și cel mai mare mister e reprezentat tot de labirinturile minții umane, „Pacienta tăcută” joacă aproape totul pe principiul ascunzătorii la vedere, într-un final de efect în care se împletesc și întrebările etice.

Fără să aibă nevoie de efectele supranaturale, romanul lui Michaelides amestecă pur și simplu elemente la granița sănătății mintale cu crima și misterul și ne plasează în zona gri a psihopatiei și a tulburărilor mintale. Un deserviciu de efect, al faptului că violența e asociată tulburărilor psihice (un fenomen care e de fapt mai rar decât îl portretizează fantezist scriitorii și regizorii), Michaelides nu cade totuși în capcane facile în care psihopatul de alături, de neînțeles, e făptașul principal.

Povestea în esență pare simplă. Alicia, o pictoriță de succes e găsită de poliție în circumstanțe care par să sugereze, aproape fără dubiu, că și-ar fi împușcat cu cruzime soțul. Doar că Alicia nu mai rostește nici măcar un cuvânt după ce este prinsă, așa că orice explicație și înțelegere cu privire la motivele crimei par să lipsească complet. Misterul este amplificat de lucrările ei, acolo unde ar putea sau nu exista niște răspunsuri, iar fascinația mediatică duce la creșterea prețurilor în galeria de artă care le găzduiește. Alicia pare să se cufunde într-un comportament negativist verbal, pare complet detașată de realitate și, implicit, e internată într-un centru de îngrijiri psihiatrice de maximă securitate, evaluat în vederea desființării. Aici intră în scenă naratorul povestitor, Theo, un psihoterapeut care nu se ferește să împărtășească cititorului detalii despre propriul parcurs terapeutic și istoric personal traumatic, ca orice profesionist care nu mai are nimic de ascuns.

Aparent animat de un complex al salvatorului sau de o curiozitate de proporții, Theo vrea să fie terapeutul care o va face pe Alicia să vorbească. Însă cum ajungi la o pacientă care nu a mai vorbit de foarte mult timp, care nu răspunde la solicitările de a o ajuta, care e imprevizibilă și care, tocmai pentru a preveni violențele ulterioare, e ținută în șah medicamentos cu doze mari? Demersul terapeutic al lui Theo va îmbrăca un caracter neortodox pe măsură ce protagonistul își va asuma și un rol de anchetator, doar că miza nu e atât justițiară, cât mai degrabă pretins terapeutică, o căutare a acelui declanșator sensibil prin care să obțină colaborarea lui Alicia. Astfel, Theo îi va lua la întrebări, pe rând, pe cei care au cunoscut-o pe Alicia, de la avocat la rude și colaboratori mai mult sau mai puțin îndepărtați, vizibil deranjați de această imixtiune. Theo se va expune atât față de superiorii săi, dornici să conserve reputația și așa fragilă a Institutului, dar și față de cunoscuții pacientei tăcute care par să obtureze intenționat accesul la anumite informații. Nu în ultimul rând, Theo se va expune și față de Alicia care va iesi din atitudinea negativistă și necooperantă doar pentru a ajunge la reacții periculoase față de terapeut, dar și față de alți pacienți.

Alex Michaelides își amorsează bine scena, ne lasă să vedem aproape tot, să cultivăm suspiciuni și în rândul personalului medical și în rândul cunoscuților. Toți ar putea avea legătură cu crima. Chiar și așa, cititorii vor socoti ca e încă credibil că Alicia și-a ucis soțul. În acest punct, povestea lui Michaelides mi-a amintit de celebra peliculă cu Ingrid Bergman, din 1946, intitulată Gaslighting (titlu care s-a transformat mai apoi într-un termen de sine stătător, ca tehnică de manipulare psihologică) în care un soț tiranic orchestrează viața domestică alături de partenera sa în așa fel încât să o convingă pe consoartă că suferă de o tulburare psihică. Și cu toate acestea, ceva esențial ne scapă, pe care nu l-am chestionat de la început. Ceva ce se află sub privirile noastre chiar de la debutul romanului, dar care rămâne ascuns cel mai bine la vedere, când vederea e îndreptată unde trebuie.

Dincolo de mici detalii puțin cam implauzibile (sesizabile dacă activezi în zona de activitate care presupune întâlnirea cu oameni tulburați psihic), dar legitimate pentru armonizarea narațiunii și obținerea efectului scontat, „Pacienta tăcută” este o narațiune despre impactul durabil și imprevizibil al traumelor, despre felul în care agresorul ajunge uneori într-o alianță și dependență ciudată cu victima.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.