„Pălăvrăgeală pe Nil” apărută în 2020 la Editura Polirom (Colecția Top10) în traducerea lui Nicolae Dobrisan este o meditație frumoasă și tristă despre lipsa de sens a vieții și refugiul boem pe un bac unde discuțiile capătă o seriozitate exagerată sau ajung să se confunde cu derizoriul omenesc, tocmai cel pe care încearcă atât de mult personajele să-l evite. Iar în această eschivă se depune cu atât mai mult efort cu cât toți cei implicați sunt conștienți că nu ne putem sustrage propriului destin și propriilor greșeli.

Într-o lume în care dezrădăcinarea și absurdul sunt elemente a căror prezență se insinuează la orice colț și prin orice fisură în viața omului modern, Naghib Mahfuz alege să pună în scenă, de această dată, o adevărată piesă de teatru în care pare că actorii nu coboară niciodată de pe scenă, nici nu fac pauză, nici nu trag cortina. Doar rămân acolo, pe bac, asemenea personajelor din teatrul absurd al lui Beckett, așteptându-l pe Godot, adică ceva sau pe cineva care nu se știe dacă va veni sau când va veni. Ceea ce încearcă să facă în această așteptare este să îi dea un sens, să o facă să treacă cu toate că intuiesc potențialul violent și dureros al oricărui final, fie și unul pe care l-ai așteptat sau l-ai forțat să vină mai repede.

Cartea aduce în discuție dileme morale specifice societății egiptene din 1966, anul în care a fost scrisă, fiind de fapt un dialog al intelectualului egiptean cu sine și cu ceilalți despre artă, dreptate, femei, căsnicie, blestemele vremii, toate acestea trecute prin aburul amăgitor, care se înalță în fiecare seară din narghilea, alimentând iluzia că dacă ești capabil să te refugiezi pe bac alături de câțiva prieteni vag cunoscuți, vei reuși cu succes să te sustragi și realității.

Dar totul este temporar și pe măsură ce fiecare începe să considere că face parte dintr-un grup, că sentimentul nou descoperit al apartenenței îl întregește și îi creează noi repere, apare în contrabalans dorința individuală de epatare, a luării cuvântului și impunerii unor direcții colective pe care, evident, ceilalți nu le agreează. Astfel începe să decadă Edenul narcotic.

Cu siguranță, grupul restrâns de pe bac este o imagine-oglindă în miniatură a ceea ce se întâmplă la nivel macro în societate, de la diferențele de opinie care generează răsturnări de situație violente, până la conflictul de interese care începe să dezbine armonia generală, pe care nici vaporii de hașiș nu mai reușesc să o infuzeze cu tonuri calde și îmbrățișări prietenești ca la început.

În scurt timp de la momentul aterizării în lumea idilică a pălăvrăgelii fără sfârșit, personajele trăiesc din ce în ce mai acut sentimentul alienării prin paradoxala integrare, fiind tolerați provizoriu de toți ceilalți, la fel cum și ei, la rândul lor, tolerează parțial și foarte rar în termeni noncomparativi, viziunile și personalitatea așa-zișilor companioni. Cu alte cuvinte, acești indivizi conștientizează că oriunde ar fugi și s-ar ascunde sunt pe cont propriu, cu atât mai mult aici, într-un spațiu în care fiecare îi caută pe ceilalți tocmai pentru a uita de sine.

Dincolo de aceste aspecte expuse prin contrast este exemplificat și un paradox des întâlnit la nivel general, dar rar confruntat cu adevărat, anume faptul că o libertate excesivă își generează propriile limite și/sau granițe, în cazul de față aceasta fiind una dintre consecințele absenței unei instanțe superioare care să decidă, căreia să îi fie acceptată și să i se recunoască autoritatea.

Într-adevăr avem de-a face cu un amplu discurs al degradării și contradicțiilor, dar există și înțelepciune în ceea ce spun personajele, un fel de înțelepciune a nebunilor. Acest prototip este susținut în literatura clasică de personajul „Don Quijote de la Mancha”, admirabilul nebun înțelept.

Târziu nebunia a fost creditată ca discurs, la început fiind considerată „lipsită de limbaj”, cum spune Foucault. O vom vedea abia în literatura modernă, într-o formă specifică, înscrisă în corpul scriiturii. Discursul nebuniei este reluat în modernitate prin artă şi literatură, o prezenţă care trezeşte conştiinţa şi aduce în prim plan aspecte problematice și moduri disfuncționale de operare a unor sisteme de interacționare și comunicare care, de cele mai multe ori, sunt ignorate. Așadar, la Naghib Mahfuz putem vedea transcrierea discursului nebuniei ca un gest etic de reabilitare a lumii.

Astfel, dupa cum sublinia si Paul Ricoeur în„Memoria, istoria, uitarea” ,,[…] orice societate are sarcina transmiterii transgeneraţionale a zestrei sale culturale. Pentru fiecare generaţie, a învăţa înseamnă […] a economisi efortul epuizant de a reînvăţa de fiecare dată”, pleiada de personaje reunite pe bac încercând să ne învețe prin intermediul metadiscursului și al metaironiei că ceea ce ne aparține – sentimentul ratării, al inutilității – este creat în cadrul unei societăți prin indivizii care compun acea societate. Cu cât mai acut ne vom imputa acest handicap al dezrădăcinării, cu atât mai puternică va fi criza la nivel individual, dar și colectiv.

Delirul nebuniei la Naghib Mahfuz începe încă din primele pagini când facem cunoștință cu un personaj cel puțin bizar, o prezență asemănătoare unei nevăstuici într-o pădure noaptea, Anis Zani. Acesta declanșează seria evenimentelor următoare, sau mai bine zis, setează cadrul în care ne vom situa pe parcursul lecturii și pe care nu îl vom părăsi decât cu foarte mici excepții, iluzoriu. Îndepărtarea de zona bacului bahic și, într-o anumită măsură, aproape șamanic, se realizează cu ocazia unui singur episod – escapada cu o mașină care creează un nou conflict printr-un eveniment neașteptat. Apoi, stând din nou și așteptând se întreabă de ce mai rămân în această temniță și nu s-au sinucis încă și cineva răspunde că unii dintre ei au încercat dragostea. Acesta este un dialog care se petrece după ce ies de pe șosea cu mașina când deja este noaptea, iar la coborâre siluetele lor se prefac în umbre sub lumina stelelor.

În acest interstițiu care se deschide ca o ușă secretă fiecare își mărturisește păcatele și se lasă purtat de sinceritate imaginându-și că dacă și ceilalți vorbesc, cu siguranță judecățile au fost puse pe pauză și nu se mai aplică în beznă. Nimic mai nerealist atunci când grilele morale capătă fluiditatea pe care însăși personajele sunt dispuse să le-o acorde în fiecare moment al confesiunilor și al comuniunii. Ajung însă la concluzia că sunt supuși unei morale vetuste și că ei sunt pionierii unei noi morale, adevărată și nelegiferată încă, dar cad de acord că sunt și departe de a fi absolut normali.

Scopul acestei conștiințe deghizată în nebunie pe care ne-o prezintă autorul în romanul „Pălăvrăgeală pe Nil” ar putea fi asemănător unei stimulări hiperbare cu oxigen – închiși în același univers, ipotetic într-o cameră comună pe care ne-o putem imagina la finalul lecturii, personajele ar avea șansa de a (se) vindeca parțial sau total în urma unor plăgi cronice, cum este aceasta a crizei spiritului egiptean, însă supapele și tubulaturile încep progresiv să fluiere, adică să piardă pe parcurs din intențiile etice, ca la final să se dovedească că toți cei prezenți sunt prinși în ițele construite anterior cu înflăcărare și încredere.

„Ce-aveți voi în afara vechimii absolute?! În așteptarea unui vis care nu se va împlini niciodată, nu faceți decât să dansați pe sârmă ca saltimbancii… Eu sunt, printre voi, o minune care străbate spațiul extraterestru fără să aibă nevoie de rachetă”.

„Oamenii te întâmpină cu chipul pe care îl arată fotografului”.

„Seriozitatea presupune ca viața să aibă un sens”.

„Apoi fac din sufletul meu un depozit pentru certurile mărunte”.

„Nu exagerați cu împăcarea, căci ne vom plictisi din nou”.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru Libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu