Tradusă recent în română și publicată la Editura Litera, în colecția Buzz Books, „Până nu se răcește cafeaua” de Toshikazu Kawaguchi a făcut înconjurul lumii, suscitând aproape imediat interesul cititorilor – a fost deja vedeta a numeroase cluburi de lectură și există și un serial japonez cu acest nume, pe care îl pot viziona cei fascinați de povestea scaunului magic care te trimite în trecut sau în viitor.

O carte fenomen, light ca scriitură, asemănătoare unei cărți din domeniul dezvoltării personale, cartografiind o narațiune simplă, transpusă de cele mai multe ori sub forma unei parabole despre alegerile personajelor și consecințele implicite ale acestora.

Funiculi Funicula este o cafenea întunecată, aparent nefrecventată, însă cei care ajung aici sunt, într-un fel sau altul, privilegiați, trăind experiențe inedite, care îi transformă. Pe parcurs ni se și explică că acest nume este ales de Kei și Nagare după titlul unui cântec despre escaladarea unui vulcan.

În „Plăcerea textului” Roland Barthes descrie un local din Tanger susținând că în mica sociologie a orașelor, localurile sau cafenelele reprezintă un loc al acțiunii – a vorbi, a comunica, a întâlni sunt verbe ale mișcării și schimbării, conținute și în interiorul ideii de cafenea. Între a vorbi și a tăcea, două acțiuni diferite și opuse, cafeneaua devine un terț, care mediază întâlnirea – personajele se întâlnesc cu ceilalți, dar au posibilitatea de a se întâlni și cu versiunile lor din trecut sau din viitor.

Proximitatea creează un nou tip de intimitate în cadrul căreia personajele și corpurile celor care intră în cafenea stabilesc diferite raporturi – se cunosc și se împrietenesc, participă la experiențele celorlalți și ajung, până la urmă, să fie parte din poveștile celor pe care îi (re)văd aici. Un exemplu în acest sens este Fumiko, tânăra cu păr negru și lung, cu trăsături impecabile, de vedetă pop și obsedată de propria carieră, care se desparte de iubitul ei, Gorō în cafeneaua Funiculi Funicula și, tot cea care, la finalul poveștii, în varianta întâlnirii din viitor, ajunge să lucreze la cafenea.

Sigur, japonezii nu sunt cunoscuți ca fiind împătimiți ai cafelei, mai degrabă ai ceailului, însă poate fi interpretată ca o convenție sau expresie a globalizării sensurilor și gusturilor din zona Asiei către Europa Centrală. Cafeneaua are o mai largă răspândire este o afirmație pe care Google-ul o contrazice, demonstrând o creștere a interesului milenialilor față de ceai, motivată de curiozitatea pentru orice tip de produse noi, asta ca să nu mai vorbim de beneficiile ceaiului negru preluat din lifestyle-ul englezesc.

Revenind la cartea lui Kawaguchi, „Până nu se răcește cafeaua” deține farmecul întoarcerii în timp, care poate avea loc dacă sunt respectate câteva reguli.

Cea care deschide cartea este povestea lui Fumiko, tânăra frumoasă, ambițioasă și de carieră, a cărei greșeală fusese aceea că își lăsase iubitul să plece fără a interveni în momentul în care acesta îi comunică decizia de a accepta o nouă slujbă în SUA. Sub impresia șocului recent legat de separare, Fumiko tace, gândindu-se că singura decizie potrivită ar fi să nu se opună. La scurtă vreme însă revine aproape disperată și dornică de a se reîntoarce în trecut și a se reîntâlni cu iubitul ei Gorō.

Cu ocazia celei de-a doua vizite la cafenea, Fumiko descoperă că există o serie de reguli – le află cu surprindere și dezamăgire de la chelnerița Kazu -, care fac posibilă întâlnirea cu trecutul și, pe lângă aceasta, observă că nu este nici singura din cafenea care așteaptă eliberarea scaunului de către fantoma îmbrăcată în alb.

Adversarul – dacă îl putem numi așa – lui Fumiko este protagonistul celei de-a doua istorii de viață din carte – Fusagi, un domn aflat într-un stadiu avansat al bolii Alzheimer. Soția sa, Kotake este asistentă, fapt care o ajută să identifice etapele degradării lui Fusagi, după cum intuiește și dorința acestuia de a se întoarce în trecut – un trecut în care plănuise să îi dăruiască soției, pe care acum nu o mai recunoaște, o scrisoare.

După poveștile de dragoste ale celor două cupluri – unul tânăr și unul matur – urmează prezentarea relației dintre două surori. Yaeko este sora mai mare, excentrică, nonconformistă, patroana unui bar, care fuge de acasă când află că este nevoită să conducă afacerea familiei, consecința fiind dezmoștenirea și renegarea statutului de fiică, timp în care sora mai mică o caută pentru a sta de vorbă. Înainte de ultima împotrivire a lui Yaeko de a o întâlni, Kumi îi lasă o scrisoare la cafenea. Când conștientizează dimensiunile dezastrului la care asistă neputincioasă în prezent și, la care a supus-o pe sora ei în trecut, ia în calcul posibilitatea de a se întoarce în timp pentru o ultimă lămurire și pentru a-și cere iertare.

Ultima poveste a cărții, de fapt a primei părți a cărții pentru că „Până nu se răcește cafeaua” are și o continuare, „Povești din cafenea”, este cea care dezvăluie povestea proprietarilor acestui local – Kei și Nagare. Aici perspectiva asupra trecutului este înlocuită – personajele își creionează și încearcă posibilitatea unei întâlniri care aparține viitorului. Nu vom dezvălui dacă le reușește sau nu pentru a vă lăsa plăcerea descoperirii în urma propriei lecturi.

Analizate din punct de vedere social, barurile și cafenelele sunt percepute ca locuri ale prezenței și întâlnirii, loc al participării active în cadrul unei comunități restrânse, dobândind această trăsătură a întrepătrunderii poveștilor și destinelor celor care sunt puși în relație cu trecutul sau cu viitorul lor. Cafeneaua ajunge să nu mai cartografieze doar un spațiu dintr-o zonă geografică precisă, cât se prezintă ca un fel de personaj investit cu puterea de a influența parcursul și poveștile celor care îi trec pragul.

Povestea cafenelei Funiculi Funicula amintește și de povestirile din „Decameronul” lui Boccaccio – personaje închise într-un spațiu, un singur spațiu care apare în toate cele o sută de istorisiri, utilizând tehnica narațiunii în ramă, ca în cartea lui Toshikazu Kawaguchi, iar poveștile spuse de cele zece personaje se transformă într-un fel de compensare emoțională pentru cei care fug din Florența în timpul epidemiei de ciumă din 1353 și se refugiază într-o vilă din provincie. Asemănătoare este și împărțirea pe genuri a povestitorilor – șapte doamne și trei cavaleri în „Decameronul”, un raport complemetar regăsit și în povestea japoneză – femeile Fumiko, Kotake, Yaeko, Kumi, Kei, Kazu și bărbații Gorō, Fusagi, Nagare.

Asemănarea dintre cele două – vechea poveste italiană și actuala istorie japoneză din jurul cafenelei – este simbolizată de această dimensiune narativă salvatoare, înzestrată cu puteri vindecătoare. În cadrul expunerii și comunicării cu ceilalți, personajele dobândesc alinarea și împăcarea în legătură cu experiențe și momente din viață pe care nu le mai pot modifica, însă le pot înțelege într-o altă formă, distinctă de înțelegerea primară la care au avut acces în proximitatea propriilor acțiuni și a atitudinilor celorlalți. Joncțiunile dintre trecut, prezent și viitor devin benefice, chiar utile pentru panoramarea unui spectru al înțelegerii inaccesibil în afara prezenței lor în cafenea.

Concluzia la care ajunge Toshikazu Kawaguchi este similară celei pe care o expune Jordan Peterson în teoriile sale, anume că acolo unde ne aflăm acum sunt multe de făcut, prezentul constituindu-se din forme și/ sau formule reactualizate ale trecutului, dar și din înțelegerea și acceptarea lor. Și, în aceeași măsură în care cunoaștem trecutul și putem lucra la asimilarea lui în momentul prezent, viitorul ne rămâne necunoscut, însă și în acest caz el poate fi modelat de acțiunile și atitudinile pe care alegem să le avem în prezent. Așadar prezentul este axă bidimensională care conduce către cele două coordonate – una fixă, neschimbătoare – trecutul și una necunoscută, supusă sau dispusă să permită integrarea schimbărilor – viitorul.

„Până nu se răcește cafeaua” este o narațiune care transpune, în cele din urmă, un concept japonez din ce în ce mai cunoscut și utilizat în tehnicile de dezvoltare personală – ikigai. În traducere acest termen înseamnă „fericirea de a fi mereu ocupat”, fiind asociat cu un alt concept omolog al filosofiei franceze – raison d’être. Japonezii militează pentru descoperirea acestui ikigai personal, scop pe care putem observa că îl au și călătoriile parcurse de personajele lui Kawaguchi. O sinteză a unei filosofii de viață, de care merită să ne apropiem măcar o dată pentru a înțelege modul și raportarea la existență în cadrul unei culturi cu care nu ne ciocnim zi de zi. Important rămâne totuși să nu ne așteptăm la modificcarea bruscă a undelor cerebrale, însă merge de-o călătorie inițiatică, fie ea și imaginară, la început de an.

„- Dacă nu respectați regula, o să vi se întâmple ceva îngrozitor…

– Cum? Ce ați spus? întrebă Fumiko agitată.

Adevărul e că vorbele lui Kazu o luară prin surprindere. La urma urmei, întoarcerea în trecut încalcă regulile naturii, presupune asumarea unui risc. Dar nu-i venea să creadă momentul pe care și-l alesese chelnerița ca să-i spună ce risca. Era ca și cum un hău adânc se căsca înainte să ajungă la destinație, dar ajunsă atât de departe, nu avea de gând să bată în retragere.

– Ce o să mi se întâmple? o întrebă pe Kazu, privind-o cu teamă.

– Dacă nu beți toată cafeaua înainte să se răcească…

– Deci dacă nu beau toată cafeaua înainte să se răcească…

– Veți fi următoarea stafie care va ședea pe acest scaun…”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.