Trag aer in piept si incep sa scriu. De multe ori scrisul a fost pentru mine o supapa, o modalitate de supravietuire si de implinire. Asa m-am adunat, asa m-am regasit, asa am mers inainte. Nu, eu nu cred ca terminam un razboi biologic si asistam la un razboi real. Eu simt ca nu se termina nici primul si incepe si al doilea si tot asa. Strict medical nu mai observa nimeni ca inca numaram morti. Nici macar eu nu-i mai numar, deci nu-i mai numara nimeni decat graphs.ro si bineinteles, “fericitii”mei colegi, medici din spitale, care ii raporteaza zilnic in vreo sapte modalitati, la raportul de garda. Cu infrigurare ne uitam peste granita, colea si ne intrebam ce vom numara si acolo. A trecut pandemia. A trecut pandemia? Am invins si de data asta pandemia? Si de data asta ii credem nu? Adevarul e ca nimeni nu stie ce va fi mai incolo, dar ne place sa credem ca virusul nu va mai muta si ca sa citez o persoana draga mie, chinezii vor fi usor ocupati (expresia exacta e fix pe dos, cu chinezii care nu dorm niciodata:))).

Doi ani mai tarziu traiesc aproximativ aceeasi anxietate pe care o traiam FIX acum doi ani, dar privesc totul cu alti ochi. Azi stiu cum sa ma ocup de inamicul medical. Iar celalat inamic…nu depinde de mine. Nu am ce sa fac. Va trebui sa-i spuna cineva lui Paul Olteanu ca fraza aia cu “traim cele mai linistite vremuri din istoria lumii, fara razboie etc etc si paradoxal sunt cele mai multe cazuri de despresie” – NU MAI E VALABILA.S-a dus. Gata.

Asa ca azi am cosmetizat, am mai sters, am retinut unele dureri doar pentru mine, pe acelea chiar nu le voi scrie, dar arunc in neant “pandemia mea de neuitat”. Asa s-a numit documentul cu amintiri vreme de 2 ani fara 3 luni. Pentru ca sa ramana, pentru ca sa nu se uite. Pentru ca doi ani mai tarziu nu poti vindeca nimic daca uiti peste CE AI TRECUT.

Ce nu voi uita niciodata din aceasta pandemie….articol inceput azi 29.05.2020, care nu stiu daca va fi publicat vreodata. La aceasta data sansele sunt sub 1%:

• nu voi uita spaima. Cat am plans in primele zile. Cat am putut sa plang. Cum nu ma mai puteam stapani cand vedeam pacientii, desi simteam ca nu, nu mai e momentul sa te cauti de coji in cap
• nu voi uita niciodata ziua de 4 martie cand am fost la hipermarket, fix inainte de garda ca sa cumpar orice. Am cumparat si pentru mine si pentru tata si mama. A fost ultima data cand a fost tata la mine in casa . Inca nu s-a intors. (later edit: ocazional si cu masca…s-a intors. Doar de Craciun 2021 a fost fara). Am cumparat tone de pateu pe care nu l-am mancat. Si multe conserve de peste. Nici de ele nu m-am atins
• nu uit privirea lui tata cand ma intreba cat de groasa e treaba. Si voiam sa mint si sa spun ca nu e groasa, dar eram efectiv paralizata de frica
• nu voi uita cand m-am intalnit noaptea (nu ca hotii) luni dupa cabinet cu sotul Claudiei, care efectiv mi-a aruncat in masina de la 1,5 metri o sacosa intreaga cu “prada”: halate de zugrav, ochelari, manusi, botosi, capeline…aur curat
• prima comanda la emag de ochelari 80 si ceva de roni (erau dintr-o data auriti)
• prima comanda la emag de manusi albastre…nu-mi amintesc exact cat au fost si nu mai caut in cont, am luat si pentru tata spre 2 milioane cred, crescusera preturile de vreo 10 ori
• prima cutie cu masti adusa de curier. Buna mea prietena Rodica mi-a trimis-o. O primise de la munca, chinezii sunt oameni seriosi, in rest efectiv DISPARUSERA
• vanatoarea de masti FFP2
• prima masca 3M cumparata pe o ploaie torentiala, pe sub mana, cu 100 roni si un parfum Allien, 23 martie
• prima masca 3M primita CADOU de la Madalin, baiatul nou de la receptie (speachless)
• primele 3 masti N95 cumparate cu 85 lei una ( UNA) din farmacia aeroportului aduse de doamna B, pacienta si sefa de echipaj. Le-am preluat din mersul masinii, practic fara sa ne atingem
• urmatoarele 5 masti KN95 cumparate de o bloggerita draga mie..si primite alaturi de o tona de carti, undeva in zona de case de la Simbio intr-o vineri dupa- masa
• reteta lui tata luata pe 3 luni alergata la mijloc de martie …prin 3 farmacii. 8.5 milioane lei (ridicata fizic de mine de la medicul de familie)
• reteta maica-mii luata pe 2 luni tot nevirtual de la o doctorita care inca nu descoperise retele online nici la sfarsitul lui martie 2020. Si cred ca inca vreo 2 luni dupa.
• reteta mamei prietenei mele, alta cearta la telefon cu o asistenta incapatana si medicamentele duse intr- vineri seara in Obor….practic aruncate pe pres
• numeroasele vizite la tata pe pres cu cumparaturile din Lidl si apoi el cu oalele gatite. Stateam la 3 metri de ei, in dreptul liftului
• presurile din blocul parintilor imbibate cu CLOR. Mama cum mirosea la ai mei in bloc cand intrai…
• cadoul de la mama de Paste ” Oscar si tanti roz”, cumparat evident din timp
• numeroasele episoade de gastrita si cat Controloc am inghitit (din pacate). Si ceaiul acela gastric de la Fares.
• cadoul de Paste de la prietena mea de suflet, cadou venit din Europa (la propriu): 5 masti FFP3 intr-o cutie de pantofi, priceless
• unfriendurile (le pastrez pentru mine)
• 40 masti cumparate de prietena si colega mea psihiatru Claudia, care a facut o cheta si le-am cumparat la comun. Gasise un furnizor la bax si fiind extrem de scumpe le-am impartit. Bune mastile de la ea! Ne-am intalnit la gard…iti amintesti?
• frica! (Asta era o treaba noua. Nu am simtit pana in 2020 prea des frica. Si simt acum, februarie 2022 ca va fi greu sa ne despartim forever) (am recitit acum si am realizat ca am scris de 2 ori frica. Prima data s-a numit spaima)
• prima viziera tip robocup de la Hornbach (adica o viziera de protectie pentru motocoase:))) Stiu, viziera e ceva banal, dar NU exista nicaieri in acel moment
• pachetul de la Dr. Phyto (nu e reclama mascata, asa a fost, Ancuta ne-a adus: masti de panza, dezinfectant pe care l-am in geanta de backup si VIZIERA numarul 1- nu pentru motocoase, ci una romaneasca, creata atunci)
• covrigii de la Andreea (doamne cum spirtuiam punga)
• prima capelina primita cadou de la G., colega mea
• capelinele colorate comandate prin Andreea (ah, aveam toate culorile, asa am rezistat UN AN nevopsita)
• cum am plans in Cora pe 8 martie cand am vazut bilantul Italiei. Va amintesc ca in 8 martie lumea era inca la petreceri. Aveam familie si prieteni in Lombardia, simteam ca fuge pamantul de sub mine
• filmul varului meu. Cum povestea despre mortii din Milano, despre cum dispar oamenii din case efectiv, despre batranii care mor pe capete. Il am- va ramane numai si numai pentru mine.
• cum am fost sa iau in aceeasi seara, de 8 martie, tricolorul pentru Vladut de la domnul Ghita stiind ca nu-l va folosi. Am plans in hohote…Eram sigura ca urmeaza un taifun. Copiii au mai mers la gradinita pana in 11 martie.
• ultima zi de gradinita. A fost ultima din viata lui Vlad. Ultima zi de gradinita din viata mea de mama. Ultima. Niciodata, niciodata nu voi putea avea inca o data ultima zi de gradinita. Asa, modest, cu o serbare campeneasca in curte, cu o poza cu baiatul meu. Asta nu se va intampla vreodata. Stiu, altii au pierdut despartirea de liceu sau de gimnaziu. Noi “doar” de gradinita si de doamna invatatoare. Cand iti moare cineva inmormantarea are si un rol vindecator. Curios, dar asa este. Este o etapa pe care o traiesti si o depasesti. O inchei. Nicio etapa nefinalizata nu e o etapa depasita. Chiar daca Andrei a avut pana la urma banchet. O vara mai tarziu. Nu, emotia aceea e netraita.
• pe 15 martie am fost “la camp” cu baietii prima data. Stiam ca nu mai am ce cauta in oras (la camp este denumirea pentru o bucata de teren agricol pe care o avem si pe care o cultiva bunicul, in principal cu mazare si ceapa)
• pe 16 martie am primit in cutia de scrisori medicamente de la Monica intr-un plic pe care era desenata o INIMA
• pe 17 martie a venit Eli la cabinet cu copilul bolnav (un act de curaj pe atunci, deja nu mai iesea nimeni pe strada)
• pe 20 martie am fost din nou la camp, era vineri, aveam deja ochelari si capelina. N-aveam patura, aveam inca saniile in masina ramase din vacanta de la Purcareni. Am stat pe jos in sanie si am plans mult. Copiii s-au jucat badminton si au inaltat un zmeu.
• pe 21 martie se jucau in balcon, aveau paturica si umbrela. Ma uitam la ei si nu vedeam cum vom iesi din asta. Ei nu iesira din casa deja de 10 zile, eu ieseam zilnic. Eram ca un astronaut pe Luna dimineata cand coboram scarile. Era atat de liniste ca aproape imi auzeam inima. Nu era NIMENI. Probabil mai ieseau cativa din cartier, dar eu eram singura care pornea motorul la 7.30. Dupa ce o viata de om pleci la serviciu si te saluti cu toata scara, auzi rasete de copii care mergeau la gradinita sau scoala, linistea aia mirosea a moarte. A frica. Cui nu i-a fost frica MINTE sau SE MINTE.
• pe 22 martie Andrei s-a conectat la zoom pentru prima data cu doamna. Sau la ce online au facut ei…era speriat Andrei, emotionat. Nu intelegea ce e asta. De ce e asta. Cat va dura asta? Si io am aflat prima data ca exista zoom. Pam pam.
• pe 27 martie dupa 9 ani de stat in cartier la locul de joaca cineva isi plimba o pisica in lesa. Niciodata de atunci nu si-a mai plimbat nimeni in cartier o pisica in lesa
• pe 6 aprilie Marresia mi-a trimis un combinezon.
• pe 8 aprilie am scos prima data copiii in cartier 19 minute sa le arat copacii infloriti. Pozele sunt fara masca, probabil nu aveam. Era ora 3.30 si nu era nici tipenie de om. Imi amintesc linistea si cum am fugit sa le arat copacii infloriti
• de Florii am dus copiii cu masca sub balconul bunicilor sa vorbeasca la walkie talkie.
• am stricat tastatura de la laptopul meu vechi cu celebrul dezinfectant. Practic am topit-o.
• m-am machiat prima data din nou pe 16 aprilie la primul live
• florile de la Tily Niculae. Nici acum nu pricep cum au trecut de triaj…dar au ajuns unde trebuia
• febra si abcesul lui Vlad
• doctorita mea draga, chirurg care mi-a zis de ochelarii Jmecheri: 2 milioane cu 3 masti ( :)) ce-o fi fost in capul meu:P) (va zic eu, frica. Frica de necunscut)
• live cu cei de la Elle, cele x mii de slideuri scrise,1 ora am avut senzatia ca am vorbit singura in punga (doamne cat m-am pregatit:)
• cand i am zis prietenei mele “la multi ani” si mi-a zis ca nu exista covid
• senzatia de pierduta pe LUNA in ziua in care m-am dus la o farmacie din Piata Unirii sa caut (nu mai stiu ce). Era GOL. PUSTIU. Mc de la Unirii era inchis, nu mirosea a nimic in zona si in mijlocul intersectiei trona un TANC. Un T A N C
• febra nepotelului meu
• febra lui Radu chiar la iesirea din starea de urgenta. Sambata. Ca asa e mereu.
• cortul nostru de la camp
• diversele petreceri pe care le vedeam in social media in…………starea de urgenta. Prefer sa uit. Desi nu uit. Imi pare rau. Nu uit. Trec peste, dar nu uit.
• o zi la casa lui Tonicaaaaaaa ( ah ce zi faina, ce apus adevarat, ce priceless pentru noi care stateam la bloc)
• mesajele parintilor, inghetata primita acasa de la ei, flori, bomboane, cirese, capsuni, ceapa verde….priceless…Am simtit atata iubire cata nu pot spun in cateva cuvinte. Nu exista modalitate sa o scriu. Si nici sa o uit
• aproape un an nu am purtat verigheta. 18 luni inelul cu care am fost ceruta de nevasta. Ceas port din nou din 2021.In apararea mea: mai toti colegii nu purtam nimic. Sigur azi e un non sens, atunci avea toate sensurile din lume.
• n-am facut niciodata banana bread. Nici paine la masina de paine. Si nici nu am cumparat drojdie. Si dupa prima luna nu am mai purtat manusi in magazine. Dupa 1 an am renuntat la spirtul pe toate cumparaturile. Dupa 1 an si 6 luni am renuntat la halatul impermeabil. Dupa aproape 1 an jumatate la capeline. Dupa vaccinarea din ianuarie 2021 nu ma mai trimitea barbatul direct in cada cand veneam acasa (nu mai eram asa de “contaminata”). Nu ma mai vad NICIODATA consultand fara masca.

………………………………………………………………………………………………………………………..

N-am scris dincolo de 29.05. 2020. Azi am picurat ceva adaugiri, cateva cuvinte lipsa, cateva sentimente. Dar sunt sigura ca as putea rememora zi cu zi. Am imaginile din telefon si doar daca le privesc, simt ca le si retraiesc. Nu stiu cum am trecut valul din noiembrie 2020, cu 2 masti si cu halate albastre, parul prins si urme pe fata. Nu stiu cum am trecut valul din martie cu copilul mic la scoala cu mai toata lumea din jur bolnava rand pe rand si copilul mare online. Online practic toata clasa a cincea. Nu stiu cum am trecut valul delta. Asta a fost absolut halucinant. Mureau bunicii pe capete in familiile pacientilor si cunoscutilor mei. Iar valul omicron a fost o zapaceala nationala cu iesirea dupa cinci zile a parintilor din izolare si copiii pozitivi prin cabinete si la camerele de garda. Legal. Dupa mine a fost ca un Oscar al imbolavirilor. Un covor rosu derulat si o invitatie tuturor. Nu princep cum am scapat. La un moment dat recunosc ca nu mi-a mai pasat nici mie. Am obosit. Am obosit si de masca si de mancat pe geam, pe fuga si de venit direct acasa si de teme cu Vladut si de matematica lui Andrei si de tot in general. Am obosit si de fericirea celor din jur care au trecut si au scapat. Am obosit atat de mult incat absolut toate gesturile au fost rutina si probabil asa am scapat: masca FFP2 mereu, spalat pe maini, nu dai masca jos dupa pacient, la baie sau in orice interior. Si mecanizat de la capat. Zi de zi. Am obosit de covid. Duca-se.

PS1: am scris pentru ca SE UITA. Am scris pentru ca orice trauma o vindeci acceptand-o. Am scris pentru ca pandemia mea nu a fost deloc despre zoom, online, animale de companie, banana bread. Am scris pentru ca eu NU m-am saturat de stat acasa. Am scris pentru ca si eu am fost acolo. Pentru ca am examinat zi de zi din aprilie 2020 copii. Pentru ca am ascultat drame. Am trait drame pe care nu am voie, nu le pot dezvalui. Am scris pentru ca ai mei colegi din spitale sunt si mai rau. Pentru ca e si dreptul nostru sa spunem. Si sa trecem mai departe.

PS2: Nasa, te asteptam acasa. Lasa oxigenul ala in cateva zile si treci la nepoti. Pentru pacea mondiala nu stiu ce pot sa fac, in afara de a nu deschide nici ziarele online, caci televizorul l-am inchis definitiv dupa valul patru.