Parfumul fericirii e mai puternic când plouă este mai mult decât un roman sau o poveste, reprezintă mai degrabă o experiență în sine foarte asemănătoare cu răsfoirea unui album de fotografii, care stârnește la fiecare pagină fie un surâs, fie declanșează amintiri pe care le-am crezut pierdute sau ne aduce în ochi lacrimi de dor pentru cei pe care nu îi mai putem strânge în brațe.

Este o carte care aduce la suprafață sentimente uitate din cauza timpului uneori neiertător, căci le-am fi păstrat în inimă și ne-am fi desfătat la nesfârșit în ele sau, alteori, șterse de timpul care le rezolvă pe toate, în cazul acelora pe care le-am fi îngropat undeva în miezul Pământului, să nu mai fie aflate niciodată.

Subiectul cărții în sine, însă, este chiar banal la prima vedere, iar personajul principal al romanului este Pauline, o femeie ca multe altele, cu vârsta de aproximativ 30 de ani, care este părăsită de soțul ei, Ben, înainte cu câteva luni de aniversarea de 10 ani a căsătoriei lor.

Pauline nu a prevăzut acest sfârșit al iubirii lor și nu poate accepta decizia lui Ben de a se debarasa cu atâta ușurință de o relație de atâta vreme și, după ce petrece câteva luni în negare, alege să încerce o ultimă strategie să își recâștige soțul: să îi trimită un șir de scrisori în care să îi amintească tot ce a fost frumos în relația lor, tot ce i-a adus împreună și i-a făcut fericiți în toți acești ani.

Ceea ce face diferența, deși subiectul cărții poate părea prea puțin interesant și poate genera prejudecata că ar fi patetică sau siropoasă, este tocmai stilul în care este scrisă: foarte plăcut, cu mult simț al umorului – în ciuda suferinței ei cumplite, Pauline pare că nu se ia atât de tare în serios și este capabilă de autoironie chiar și în această situație de viață neașteptată și nedorită.

Pe măsură ce răsfoim scrisorile cu amintirile cele mai frumoase ale cuplului Pauline și Ben, este imposibil să nu ne regăsim într-un gest, în descrierea unei trăiri, în schițarea acelei intimități pe care o împart doi oameni care se iubesc. Este imposibil ca această carte să nu te transporte în alte timpuri, poate cu alți oameni, într-o vreme a iubirii, a speranței și împlinirii.

Povestea înfloririi acestei iubiri, a atingerii maturității ei, a desăvârșirii ei prin apariția micuțului Jules (care are 4 ani în momentul despărțirii) ne aduce în punctul în care sperăm cu toată ființa în finalurile fericite din poveștile copilăriei. Până la urmă, nu ar trebui ca iubirea să învingă totul? Iar scrisorile lui Pauline ne conving că avem de a face cu dragoste adevărată, deci condițiile sunt îndeplinite.

Din păcate, însă, în relațiile dintre oameni rareori lucrurile sunt atât de simple și până la a afla deznodământul poveștii, asistăm la căderea nervoasă a lui Pauline la biroul de recrutare de personal unde lucrează prestând o muncă ce presupune multă stăpânire de sine și mult tact, care devin imposibile pe un fond nervos ca al ei.

Fără a o preveni, pentru a nu avea parte de proteste și subterfugii pentru a se sustrage de la acest rău necesar, mama ei o programează la un psihiatru – care este și el un personaj plin de culoare – iar, în cele din urmă, Pauline pleacă – de voie, de nevoie- într-un concediu pentru o lună cu părinții, frații și cele două bunici ale ei.

Această călătorie, pe lângă scopul de a o desprinde de realitatea de zi cu zi, care o copleșea până la disfuncționalitate, aduce după sine beneficiul reunirii familiei, a reapropierii de bunica ei Nona, care i-a fost mereu foarte dragă și care locuiește departe, a reînnodării unor relații neglijate sau foarte aproape de a fi rupte de-a binelea.

Este o călătorie care îi limpezește lui Pauline multe sentimente tulburi, temeri din copilărie, multe percepții greșite, care au marcat-o și au urmărit-o toată viața, modelându-i obiceiuri și mecanisme de apărare care, deși ea nu realizează, în prezent îi fac mai mult rău decât bine.

Această lună de zile care o îngrozea la început devine un prilej așa cum rar se ivesc în viață de a-și regăsi locul în sânul familiei și a înțelege anumite fapte ale părinților ei din copilărie care au produs suferință și apoi răcirea relației. O privire atentă, dintr-o nouă perspectivă, este uneori tot ceea ce avem nevoie pentru a limpezi multe interpretări greșite a unor gesturi.

Chiar si această parte a cărții ne va trimite în reverie. În fond, cine nu are relații disfuncționale cu cel puțin un membru al familiei? Totuși, sunt cu adevărat interesante revelațiile pe care le are personajul nostru referitoare la rolul pe care el însuși l-a jucat în deteriorarea relațiilor familiale, în momentul în care încetează să se mai privească ca pe o victimă a celor din jur.

După ce Pauline termină de trimis scrisorile care au ca scop să îi amintească soțului ei binecuvântările relației lor, primește și ea la rândul ei un bilet prin care el îi spune că este rândul lui să scrie, dar de data aceasta, el va așterne pe hârtie tot ce ea a omis cu bună știință în scrisorile ei.

Dacă până în acest punct al cărții am fost într-o stare de melancolie cu amintiri plăcute și speranța unui sfârșit fericit, presărată pe alocuri cu hohote de râs, din acest moment ne simțim ca loviți în plexul solar. Ritmul cărții se precipită și intrăm într-un vârtiej din cauza caruselului de emoții în care ne urcăm fără avertisment.

Dacă la început părea că citim o carte ușurică, drăguță, de vacanță, acum ne simțim puși în situația de a suferi cumplit alături de personajele noastre, pe măsură ce scrisorile lui Ben scot la iveală tot ce a fost dat la o parte din povestea lor și toți plasturii de pe răni sunt îndepărtați cu brutalitate și toate leziunile rămân expuse, supurânde, dureroase.

Virginie Grimaldi ne-a atras în această capcană făcându-ne să ne atașăm puternic de personaje, iar așa cum evocarea momentelor frumoase de la înfiriparea delicată a iubirii celor doi ne stârnește amintiri, le fel, evocarea evenimentelor triste, apăsătoare ne îngreunează parcă intrarea aerului în plămâni pentru că ne amintește propriile pierderi și suferințe din relația de cuplu sau din cea cu părinții.

Am putea spune despre „Parfumul fericirii e mai puternic când plouă”, fără să greșim prea mult, că este o carte terapeutică. Atinge în paginile ei subiectele cele mai sensibile din viața unui om: relația cu părinții, relația dintre soți, relația cu copiii cu toate binecuvântările lor, dar și cu sentimentele de abandon, pierdere, doliu asociate mai devreme sau mai târziu cu ele.

Este o carte extrem de emoționantă – delicată, sensibilă și duioasă pe de o parte, abruptă, apăsătoare și dureroasă pe de alta – într-un final, însă, tămăduitoare ca un balsam pe rană.

Aceleași cuvinte de apreciere le-am folosit în repetate rânduri și pentru romanul „Acolo unde femeile sunt regi” de Christie Watson, apărută la Editura Trei, în anul 2019, de care ne aduce aminte cartea de față datorită asemănării în ceea ce privește efectul terapeutic în special în ceea ce privește relația părinte-copil. Este o carte greu de dus la bun sfârșit din cauza emoțiilor pe care le trezește, dar care cu siguranță merită citită.

Încetul cu încetul, corpul mi s-a umplut de vid. Veselia a dezertat, dorința și-a făcut bagajul, speranța a fugit. Trăiesc pentru că trebuie, exist printr-un automatism. Sunt stinsă într-un înveliș care se preface.

Am o tristețe egoistă. Nu-mi împărtășesc starea decât atunci când e bună. Nu-mi place să deranjez, iar nefericirea deranjează.

Titlu original: Le Parfum Du Bonheur Est Plus Fort Sous La Pluie

Editura Univers, 2020

Articol realizat de Alina Mocan pentru Libris.ro.

„Cu ani în urmă, eram librar și le spuneam oamenilor povești despre cărți. Acum, lucrez în domeniul financiar-contabil și “ascult” poveștile spuse de cifre. Nu sunt filolog sau critic literar, ba chiar am numai studii de profil real, așa că citesc și scriu recenzii doar din drag de cărți și dorință de a descoperi – și apoi împărtăși cu ceilalți – noi povești bine scrise”. – Alina Mocan