Annie Ernaux este o autoare de origine franceză, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2022. În prezent are traduse în limba română două cărți, un volum care cuprinde două povestiri, „Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei” și o carte de scrieri autobiografice, „Anii”, publicate în colecția Anansi World Fiction. În aceeași colecție urmează să apară „Locul”, „Un tânăr” și „Evenimentul”.

Scrisul lui Annie Ernaux transformă rutinele amorului dintr-o pasiune simplă – simplă înțeleasă ca pasiune care se are doar pe sine ca centru narativ gravitațional -, într-o pasiune epuizantă, sufocantă, trăită ca o experiență-limită, o pasiune care supraviețuiește atâta timp cât memoria corpului îi păstrează urmele vii. Supraîncărcată de propriile pulsiuni carnale și (a)morale, Pasiunea simplă a autoarei legitimează genul acesta de legături care gravează o separare identitară de restul lumii și nu se sfiește să atribuie întregului, adică vieții înconjurătoare, calități – dorință, surpriză, așteptare, neputință – aparținând în mod specific unei părți, adică obiectului dorinței. Pe de altă parte, Confesiunea constituie un act necesar de mărturisire a rușinii căderii în dizgrație – așa cum o regăsim definită în termenii distincției lui Ben Malinen -, un tip de rușine socială care descrie un moment de criză, manifestat imediat după ce acțiunea a avut loc, având în mod explicit legătură cu sentimentul dezamăgirii și cel al degradării umane.

„Pasiune simplă” – publicată în 1991 și apărută în română în traducerea lui Vasile Zincenco – se deschide ex-abrupto cu o scenă erotică și continuă cu neliniștea unei pasiuni a vârstei mature pentru un bărbat căsătorit, est-european și mult mai tânăr, stabilit temporar în Franța.

„Confesiunea adolescentei” – publicată în 2016 și tradusă în română de Mădălina Ghiu- descrie reîntoarcerea, prin intermediul memoriei, la o etapă a căutării identității unei adolescente care se luptă cu „rușinea mândriei de a fi fost un obiect al dorinței.”

În povestirile sale, Annie Ernaux recuperează o viziune asupra erosului descrisă și în „Dubla flacără”, cartea lui Octavio Paz – „Erotismul nu este simplă sexualitate animalică; este ceremonie, reprezentare. Erotismul este sexualitatea transfigurată – metaforă.” Ritualul erotismului se dezvoltă în interiorul povestirilor pe două planuri – cel al (re)aminitirii persoanei iubite prin toate gesturile și întâmplările înconjurătore, prima dată din perspectiva pasiunii și, a doua oară, din perspectiva rușinii, care umează îndrăgostirii, dar și respingerii resimțită din partea celui dorit. În „Pasiune simplă” naratoarea ajunge să-și piardă puterea de a se concentra la cele mai simple acțiuni, orice detaliu este privit din perspectiva unei legături potențiale cu bărbatul iubit, intervenind subit și distrăgând-o în mod repetat și aproape iremediabil. În alte cazuri, ea însăși caută aceste indicii pe care nu i le poate povesti celuilalt, dar îi sunt dedicate, creând impresia că o leagă și o cheamă și mai mult în unicul tumult, pe care îl creditează cu puterea de a genera un scop și un sens al existenței – pasiunea.

În versiunea cinematografică, omonimă poveștii, „Pasiune simplă, o prietenă a protagonistei îi dă replica atunci când Hélène (interpretată de actrița franco-elvețiană Laetitia Dosch) mărturisește încrezătoare că nu este îndrăgostită de Alexandre (jucat de balerinul ucrainian Sergei Polunin), rezumând simplu că ea este îndrăgostită de ideea iubirii.

În acești termeni, ai iubirii care seduce și acaparează, îndrăgostitul devine un infatuat cu drepturi depline asupra celuilalt, în mod paradoxal, fără ca celălalt să i se ofere pe deplin, ceea ce intensifică dorința și așteptarea. Pasiunea amețitoare pătrunde în toate pliurile existenței, la fel cum protagonista încearcă să păstreze pe piele, în casă și în memorie, urmele lăsate de trupul celuilalt, analizându-și cu minuțiozitate acțiunile, mișcările sau stările febrile al căror singur răspuns este EL și imperativul de a „perfecționa și mai mult iubirea. Un fel de cheltuire suplimentară, de data aceasta a imaginației și dorinței în absență”. La rândul ei, e atentă să nu îi lase urme de parfum sau alte semne care l-ar putea demasca acasă și ar pune în pericol viitoarele întâlniri, îi scrie scrisori pe care i le dă de fiecare dată înainte de a pleca, dar nu este interesată dacă le citește sau le rupe și le aruncă pe autostradă, refuză să participe la evenimente la care l-ar putea întâlni de teamă să nu trădeze printr-un gest tandru legătura lor, mângâindu-l pe ceafă sau aranjându-i o cută a hainei și recunoaște satisfăcută și în secret vinovată – de un secret cunoscut doar de ea – că ascultă Sylvie Vartan, îi displace muzica clasică, în favoarea celei ușoare și sentimentale, care simte că îi legitimează trăirile.

Această dragoste unică nu își găsește companie decât în modelele clasice ale iubirii și, în același timp, tragice – aflată în vacanță la Florența vizitează biserica Badia, unde Dante o întâlnise pe Beatrice și își imaginează cum prezentul său încărcat de pasiune va deveni la fel de palid în amintirile ei și ale lui A. (așa este denumit bărbatul în carte). Prin ochii celei îndrăgostite călătoria la Florența, operele de artă, muzeele capătă doar o folosință pasională, o interpretare proprie a realităților faptice, devine mai mult (re)construcție și multiplicare pe marginea absenței, a dorului și a iluziei de unicitate a iubirii trăită și dedicată în mod absolut lipsei celuilalt.

Al doilea plan, regăsit în „Confesiunea adolescentei”, marchează încercarea unei tinere de a supraviețui primei experiențe a iubirii, care o face să se simtă inferioară în comparație cu alte prezențe feminine, posibil mult mai plăcute de iubitul ei, în defavoarea ei și a dorinței aproape exasperante de a-l (re)vedea. Experimentează rușinea față de propriul corp, cu toate că se dăruiește în continuare altor bărbați, însă iubirea neîmpărtășită inițial o face să-și pună la îndoială propria identitate. „Confesiunea adolescentei”, din 1958 recompune imaginea autoarei asupra primelor experiențe în care este implicat și erosul, și scrisul.

Reamintirea, așa cum o înțelegeau socraticii, are o componentă implicită tradusă prin termenul de căutare a trecutului, fiind plasată sub semnul îndatoririi de a nu uita, după cum semnalează și Paul Ricoeur în cartea sa, „Memoria, istoria, uitarea”. Pentru Annie Ernaux, reamintirea constituie o recuperare a trecutului, și, implicit, a identității prin explorarea prăpastiei dintre realitatea înspăimântătoare a ceea ce se întâmplă în momentul în care se întâmplă și irealitatea ciudată în care se înfășoară, după trecerea anilor, ceea ce s-a întâmplat.

În 1987 Allan Bloom publica „Criza spiritului american”, în care expunea diversitatea, dar și efectele relativismului moral din campusurile americane. Astăzi am putea considera că situația s-a schimbat, spațiile virtuale devenind cele care setează, sau, în orice caz, sancționează cel mai rapid încălcarea normelor morale de orice natură. Societatea americană este percepută ca o cultură a vinei, în timp ce societățile non-vestice au fost privite din perspectiva unei culturi a rușinii. În comparație cu observațiile retroactive ale lui Allan Bloom, povestea tinerei care își descoperă sexualitatea, dorințele, fricile, dar și lipsa celorlalți de empatie, are loc tot într-un campus, de data aceasta situat în nordul Franței, unde aflăm că se află orașul denumit de naratoare S.

Într-o perioadă a eliberării dorinței, naratoarea se confruntă tocmai cu îngrădirea acesteia, cu stigmatul celei pe care ceilalți o bârfesc și o judecă pe la colțuri sau direct.

Reîntoarcerea la povestea propriei adolelscențe, marcată de pierderea sau, cel puțin, scindarea identității între rușinea trăită complementar, atât public, cât și privat o determină să se numească o emigrantă prin eșec atunci când părăsește colonia S. pentru a participa la cursuri de monitoare și a deveni institutoare – în speranța că îl va revedea pe H., prima sa pasiune.

Psihiatrul Andrew P. Morrison remarcă în volumul „The Culture of Shame” că rușinea constituie un tip de emoție negativă, care are la bază problematica (auto)acceptării la nivel individual, dar și social. Tot Morrison distinge faptul că aceasta este o emoție cu un spectru variat de manifestare, punctând diferența dintre pudoare – definită în legătură cu spațiul privat și cu idealul iubirii, și rușine – manifestată în spațiul public și vis-à-vis de idealul reușitei. Cele două sfere de acțiune ale individului – public și privat – ajung să se hibridizeze și să se transforme, fapt pe care îl remarcăm și în „Confesiunea adolescentei”. La finalul cursurilor este anunțată că îi lipsește vocația și nu este făcută pentru meseria de institutoare, eșec care o face să se simtă nulă, insuficientă pentru drumul ales, dar și pentru ipostaza de tânără femeie pe punctul de a se maturiza.

Cele două povestiri creează o unitate, „Pasiune simplă” este un arc peste timp pentru „Confesiunea adolescentei”, cea din urmă încheindu-se cu prevestirea cu care se deschide prima povestire, unde Annie Ernaux compară scrisul cu actul sexual, cu lipsa angoasei și suspendarea judecății morale, care ar trebui să le caracterizeze pe ambele. Confesiunea se încheie astfel – Absența sensului evenimentului trăit în momentul în care îl trăim este cea

care înmulțește posibilitățile de a scrie. Cu alte cuvinte, „Confesiunea adolescentei” oferă revelația importanței și a esenței scrisului în timp ce „Pasiune simplă” devine transpunerea convingerii că scurtele consemnări despre acele momente rămân singurele mărturii ale unei trăiri autentice, ideale, pe care și-o dorește a fi reversibilă, inepuizabilă – adesea, aveam impresia că trăiesc această pasiune cum aș fi scris o carte: aceeași nevoie de a reuși fiecare scenă, aceeași grijă pentru fiecare detaliu. Putem privi cele două povești ca istorii ale iubirii dintre o femeie și un bărbat sau, le putem asimila unui concept al scriiturii ca act de seducție, un

fel de arhivare a narațiunilor personale și reactualizare a trecutului cu fiecare lectură, aproape forțându-l să redevină prezent. A fi un obiect al dorinței sau a dori pe cineva ca obiect al dorinței generează aceste sentimente supraîncărcate, atât simbolic, cât și emoțional – pasiunea și rușinea. Annie Ernaux nu își dorește, până la urmă, decât să revină asupra lor, să transforme trecutul în prezent prin intermediul scrisului cu scopul de a reconstitui scenele și evenimentele cu cât mai mare precizie și luciditate, fără a le reconfigura, doar a le resuscita, lăsându-le să pulseze în continuare atât în interiorul, cât și în exteriorul ei.

Cum suntem prezenți în existența celorlalți, în memoria lor, în felul lor de a fi, în chiar acțiunile lor? O disproporție nemaipomenită între influența celor două nopți cu acest om asupra existenței mele și absența mea în viața lui. Nu-l invidiez, eu sunt cea care scrie.

Dar la ce folosește scrisul dacă nu să dezgroape lucruri, chiar și unul singur, imposibil de redus la explicații de tot felul, psihologice, sociologice, un lucru care să nu fie rezultatul unei idei preconcepute sau al unei demonstrații, ci al poveștii, un lucru care iese din pliurile întinse ale poveștii și care ne poate ajuta să înțelegem – să suportăm – ceea ce se întâmplă și ceea ce facem.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.