Oamenii rămân ființe tribale iar adeziunea la un grup ajunge să producă transformări profunde în raportarea la semenii care nu împărtășesc valorile grupului. Această premisă antropologic-evoluționistă a fost poate cel mai bine ilustrată, la nivel global, de fenomenele religioase și politice. Prin această umbrelă justificativă, specia umană a demonstrat cât de crudă poate deveni cu semenii săi. Nu e de mirare că patriotismul, în forma sa cea mai fanatică a fost considerat mult timp o virtute prioritară, atâta timp cât era valoarea prin care grupul căpăta legitimitate de protecție și îndreptățire în eliminarea potențialelor amenințări. Printre cele mai notabile situații care expun ravagiile patriotismului devenit necesar, este cea a secolului al XX-lea, secolul ideologiilor care au amorsat ostilitatea grupurilor suficient de puternice.

Fie că vorbim de perioada antebelică, sau de cea interbelică, de ascensiunea nazismului iar mai apoi a comunismului, de cel de-Al Doilea Război Mondial sau de Războiul Rece, timp de aproape 100 de ani, Europa și, ulterior lumea întreagă, au stat sub semnul presiunii patriotice și a adeziunii necesare la un pol ideologic. Dar ce se întâmplă cu nehotărâții sau dezamăgiții, cu cei care au căutat să migreze de la un pol la altul? Cazurile migrațiilor masive, atunci cât ele au fost încă posibile, din Germania nazistă sau din URSS sunt mai cunoscute, situația inversă a migrației spre polii totalitarismelor pare mai neobișnuită. Privind retrospectiv, de pe pozițiile cunoașterii falimentului și abuzurilor totalitare din blocul sovietic, pare greu de crezut că cineva ar fi putut să plece din spațiul capitalismului prosper spre tărâmul necunoscut al comunismului implementat cu forța într-un stat puternic agrar și, mai apoi, în sateliții postbelici, la fel de puțin pregătiți pentru revoluția proletară, cel puțin din punct de vedere al teoriei marxiste.

Povestea complexă a Sanei Krasikov explorează tocmai un asemenea caz, al celor ajunși să fie lipsiți de patrie sau al celor care au căutat să își aleagă singuri patria, nu să se lase determinați strict de întâmplarea biografică și culturală de a se fi născut într-un loc. O poveste întinsă pe trei generații, construită sub forma unui puzzle care glisează cu planurile temporale și spațiale pe o perioadă de 80 de ani, din anii ‘30 ai secolului al XX-lea și până în 2008, „Patrioții” este o dramă impresionantă care aruncă o lumină asupra rebelilor ce și-au refuzat originile, cu toate consecințele mai mult sau mai puțin tragice pe care această mișcare le-a produs. Mai ales că ne aflăm într-un secol în care premisele ideologice au fost suficient de înrădăcinate pentru ca cel care își alege patria să fie privit mereu, din umbră, cu o oarecare suspiciozitate de cel puțin un alt grup.

Povestea Sanei Krasikov pendulează între destinul lui Julian (sau Iulik), un expert cu origini rusești, pentru o companie petrolieră americană trimis să asiste la medierea unei afaceri de milioane de dolari în Rusia anilor 2000. În același timp, Julian revine în Rusia, după o perioadă lungă de timp pentru a-și convinge fiul să se reîntoarcă în SUA și pentru a explora trecutul mamei sale, în arhiva FSB (fostul KGB). Amintirile din copilărie ale lui Julian sunt triste, ținând cont că tatăl său a fost ucis, mama sa a stat o perioadă de timp în Gulag, iar tinerețea și ambițiile profesionale par să fi intrat pe linie moartă atunci când nu și-a putut susține doctoratul (după eforturi îndelungate), din cauza trecutului familial și a decis să emigreze.

Julian navighează prin nisipurile mișcătoare ale Rusiei care își asumă mai departe vechi reflexe autoritare moștenite după zeci de ani de comunism, cu dublu limbaj, insinuări amenințătoare, miliardari din umbră cu conexiuni labirintice. Pe măsură ce Julian încearcă să înțeleagă zonele tabu ale biografiei mamei sale, Florence, prin accesul (încă problematic) la dosarele fostului KGB, reasamblând propriile amintiri din copilărie și apelând și la alte rude, cititorul are ocazia să descopere tragicul și impresionantul destin al acestei femei, o căutătoare neobosită, o idealistă a cărei naivitate va fi călită în focurile istoriei.

Florence este doar o tânără americană a cărei familie e lovită de criza economică interbelică. Nutrind ambiții profesionale și personale mai mari decât a fi asuprită într-un rol casnic, marcată de consecințele Marelui Crah, dar mai ales inspirată de dragostea pentru un inginer rus, aflat într-o misiune temporară în SUA, Florence decide, la fel ca alți compatrioți dezamăgiți de țara Unchiului Sam să se îndrepte în celălalt capăt al lumii, acolo unde emanciparea socială pare un proiect în derulare articulată, și anume în Uniunea Sovietică. După o călătorie lungă și epuizantă în care leagă totuși o prietenie, Florence ajunge în îndepărtatul Magnitogorsk, un oraș minier și industrial în care trăiește din plin realitatea alegerii făcute: departe de a fi un mediu prietenos, cu o atmosferă desprinsă din filmele de propagandă, viața de zi cu zi în URSS e marcată de lipsuri, mizerie, ostilitate și violență. Până și întâlnirea cu fostul ei iubit, extrem de improbabilă, produce un șoc cultural când nici măcar în intimitatea dragostei, Florence nu poate fi asimilată natural spațiului și firescului locurilor de care a căutat să se apropie.

Protagonista decide însă să rămână în URSS, eforturile ei de acomodare, de concretizarea idealurilor pe care le are despre construcția unei societăți drepte și egalitare trec prin tot felul de umilințe și greutăți (de la procurarea hranei, la confortul locativ, de la posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă și până la viața supravegheată din umbră). Beneficiind inițial de câteva privilegii, în calitate de cetățean american cu pașaport, Florence se va trezi înghițită fără drept de apel de societatea în care a căutat să pătrundă, printr-o manevră sinistră și premeditată orchestrată în cel mai pur stil duplicitar stalinist.

Fără posibilitatea de a mai contacta autoritățile americane (și conștientă fiind că și țara ei de origine o va abandona pentru dezertarea de pe tărâmul tuturor posibilităților), Florence își găsește refugiul într-o viață de familie fragilă. Totul pare să se năruie odată cu declanșarea valurilor de teroare din anii ‘30, atunci când Florence devine o suspectă certă nu doar din cauza originilor americane, dar și din cauza legăturilor cu evreii. În mod ironic migranta americană se regăsește într-o postură cel puțin la fel de rea ca cea din care a plecat: limitată la o viață casnică și cu libertatea și chiar viața puse în pericol. În acest context, războiul va veni ca o salvare temporară, prioritățile frontului depășindu-le pe cele ale micilor clevetiri interne, dar valul de teroare se redezlănțuie postbelic atunci când, în cele din urmă Florence va simți din plin răsuflarea rece a Uniunii Sovietice, atât în sens propriu cât și în cel metaforic.

Chiar și trecută prin atâtea provocări și suferințe, Florence nu pare dispusă să părăsească URSS, nici după anii de temniță și nici după pierderea soțului. Ea pare oarecum legată de noua ei patrie, pe care și-a ales-o, dincolo de dezamăgiri, ca într-un fel de Sindrom Stockholm, în care victima rămâne atașată emoțional de călău. Tocmai de aceea Florence rămâne o enigmă pentru fiul ei, încăpățânarea ei și atașamentul inexplicabil pentru URSS reflectă o profundă ruptură între generații. Cu atât mai mare cu cât și Julien simte că nici pe fiul său nu-l poate convinge prea ușor să părăsească Rusia, să revină în SUA. A alege între țara care îți aproximează idealurile și cea în care ești alături de familie. A alege familiarul confortabil, dar limitat sau necunoscutul promițător și actualizabil. A alege să rămâi modelat de ceea ce știi sau a face saltul îndrăzneț spre a căuta să-ți atingi exigențele într-o altă lume. Ce înseamnă să fii un patriot? Ce vor alege Florence sau Lenny (fiul lui Julian)? URSS, Rusia, SUA? Cât de importantă este patria pentru un individ? Vă rămâne să descoperiți în această superbă cronică de epocă.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea