Dumnezeu a rânduit lumea cu rosturi şi pe mine cu un
rost
despărţindu-ne drumurile aşa cum se desparte carnea de
os
cu sânge şi multă durere
cum numai rugul aprins mai gustă din dulceaţa ofrandei
tăcute sunt dimineţile în care cuvintele mă pătrund
sfâşiindu-mi sufletul a chemare
voi aveţi toată poezia lumii iar eu nu mă am decât pe
mine
abandonat într-o aşteptare mai lungă decât toată
apocalipsa
dincolo de nori în marea sală a cerului
cuvintele s-au întrunit să dezbată ultimele rime
încrucişate
dar versurile albe protestează şi părtăsesc marea sală
vă rog, plouaţi-mă cu toată libertatea voastră
e toamnă iar şi-o castană îşi desface şăgalnic geamul înţepi
arătându-mi...
