Margaret Atwoodv este una dintre autoarele a cărei scriitură provoacă dependență și te transformă în cititor în serie al cărților ei. De-a lungul timpului, ea a câștigat și numeroase premii, printre care amintim Premiul Arthur C. Clarke pentru Povestea slujitoarei și Premiul Booker pentru Asasinul orb.

Iubitorii ficțiunii inspirate din mitologia greacă se vor bucura de această carte, în special dacă au apreciat și altele din această categorie precum Circe de Madeline Miller sau Tăcerea femeilor de Pat Barker. Toate cele trei romane mai au în comun și accentele feministe, dar în Penelopiadaacestea sunt duse la nivelul următor.

Dacă în Circe avem expusă perspectiva amantei lui Odiseu, zeița care l-a reținut din drumul său spre casă timp de un an, în cartea lui Atwood descoperim povestea spusă din perspectiva soției fidele a acestuia și a celor douăsprezece slujitoare credincioase pe care el le ucide la întoarcerea sa.

Referința mitologică principală este tot Odiseealui Homer, care spune povestea întorcerii lui Odiseu după o absență de douăzeci de ani, timp în care soția lui îl așteaptă plângând și rugându-se, pe de o parte, și trăgând de timp cu promisiuni false și diverse subterfugii pentru a nu alege unul dintre pretendenții care roiesc în jurul ei, pe de altă parte.

Totuși, autoarea mai folosește și alte referințe pentru a spune istoria Penelopei într-o altă cheie, care o pune pe ea în lumina reflectoarelor și încearcă să răspundă la întrebările cine a fost cu adevărat această femeie și ce scop a urmărit ea în tot acest șir de evenimente.

Povestea este spusă de ea însăși în această carte, într-un mod inedit, sub forma unei Penelope care ne vorbește de pe tărâmul morților, pe un ton al unei femei care a văzut și a auzit atât de multe în tot acest răstimp, încât noi îi părem niște ființe atât de naive și credule, încât simte nevoia să clarifice niște lucruri.

Toate acestea, bineînțeles, sunt spuse cu vorba tăioasă ca briciul a feministelor creionate de Margaret Atwood, cu cinismul caracteristic scrierilor ei și în limbajul modern pe care îl folosim noi astăzi. Prin contrast, ca un element al dramelor grecești clasice, cele douăsprezece slujitoare formează un cor care își cântă viața grea de sclave și moartea în secvențe de parodiere a acțiunii principale.

Acest melanj dă naștere unei cărți care atinge niște puncte dureroase ale acelor vremuri, în special pentru femeile care indiferent de rang trebuiau să se supună bărbaților, erau vândute, răpite, violate cu consimțământul stăpânilor. Acesta este și motivul pentru care scrierile mai vechi vedeau femeia numai din perspectiva de victimă, statut pe care tot mai multe opere moderne încep să îl pună însă la îndoială.

Penelopa este fiica lui Icarius din Sparta, verișoara Elenei din Troia, cea atât de renumită pentru frumusețea ei chiar și în zilele noastre. Ea are origine semidivină, fiind fiica unei naiade, a cărei element primordial este apa, a cărei caracteristici sunt parte din ființa ei, chiar dacă ea își va da seama de asta mult mai târziu.

În acele timpuri, căsătoriile fetelor de rang înalt erau mereu aranjate de către părinți. Pentru că nu posedă frumusețea năucitoare a Elenei, ea nu este prima alegere a lui Odiseu, care deja participase la concursul pentru mâna verișoarei ei, dar Penelopa nu se lasă descurajată de acest fapt. După ce Odiseu îi câștigă mâna trișând, ea se mută cu el, contrar tradiției, pe insula acestuia, Itaca.

După nașterea primului lor copil, Telemah, Odiseu este forțat printr-un legământ pe care mizase că nu va trebui să îl respecte vreodată să plece spre Troia, căci Elena și-a părăsit soțul, pe Menelau, pentru a fugi cu un prinț troian, Paris, fiul lui Priam.

De aici începe de fapt istoria Penelopei celei îndelung răbdătoare și fidele, care întâi urmărește veștile care vin dinspre meleagurile unde se poartă războiul, dar în urma încheierii acestuia – tot datorită șireteniei lui Odiseu – rămâne într-o așteptare perpetuă, fără vești, numai cu zvonuri care mai de care mai îngrijorătoare.

Pentru că soarta lui Odiseu plutește într-un nor de incertitudine, pețitorii care doresc să pună mâna pe averile Penelopei încep să îi dea târcoale, să îi mănânce mâncarea, să profite de slujnicele ei și să pună presiune asupra ei să îl aleagă pe unul dintre ei.

Acesta este momentul în care ea trebuie să apeleze la toată tăria ei de caracter și viclenia sa, la subtilitatea apei – elementul ei – care nu opune rezistență, însă găsește un mod de a ocoli piedicile astfel încât să ajungă acolo unde își dorește.

Tot acum, ea apelează la cele douăspezece slujnice pentru a le distrage atenția pețitorilor de la scopul lor de a pune mâna pe ea, cu complicitatea cărora reușește să mai câștige un timp prețios în care ar putea afla noi vești despre soțul ei.

Să fi avut oare dreptate Robert Graves când a elaborat în Miturile Greciei antice teoria conform căreia Penelopa ar fi fost zeița conducătoare a unui cult al femeilor? Probabil nu vom ști cu siguranță niciodată, însă, e clar că este puțin probabil ca ea să fi fost femeia slabă, victimă a circumstanțelor care a fost ilustrată până acum.

Vă invităm astfel, să descoperiți această lectură care pornește de la alte premise și adresează alte întrebări decât am fost obișnuiți în privința unei femei care a fost privită exact în felul în care și-a dorit ea pentru a supraviețui și a obține ce și-a dorit într-o lume a bărbaților. Vă lăsăm mai jos două citate pentru a vă convinge de stilul deosebit al lui Margaret Atwood.

Căsătoriile aveau ca scop venirea pe lume a copiilor, iar aceștia nu erau jucării sau animale de companie. Copiii erau vehicule pentru a duce lucrurile mai departe. Aceste lucruri puteau fi regate, daruri bogate de nuntă, povești, ranchiune, dispute sângeroase. Prin ei se făureau alianțele, prin ei erau răzbunate nedreptățile. A avea un copil însemna a elibera o forță în lume.

Chiar și din puținul pe care pot să-l văd, îmi dau seama că lumea e la fel de periculoasă ca pe vremea mea, numai că nefericirea și suferința sunt mult mai răspândite. În ceea ce privește natura umană, aceasta e la fel de vulgară ca totdeauna.

Titlu original: The Penelopiad

Editura Nemira Publishing House, 2021, Colecția Babel.

Articol realizat de Alina Mocan pentru Libris.ro.

„Cu ani în urmă, eram librar și le spuneam oamenilor povești despre cărți. Acum, lucrez în domeniul financiar-contabil și “ascult” poveștile spuse de cifre. Nu sunt filolog sau critic literar, ba chiar am numai studii de profil real, așa că citesc și scriu recenzii doar din drag de cărți și dorință de a descoperi – și apoi împărtăși cu ceilalți – noi povești bine scrise”.

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.