Până să apară cele mai recente două traduceri la editura Pandora M, Labirintși Piatră și umbră, Burhan Sönmez era cunoscut în România cu un singur titlu, „Istanbul Istanbul”, publicat în 2016 la editura Polirom.

„Istanbul Istanbul”este povestea unui oraș, aproape un oraș-personaj, care îmbină atât ideea de spațiu din perspectiva culturii urbane, cât și pe cea a unei meditații filosofice asupra ideii de libertate, pornind de la destinele a patru indivizi din închisoare, ramificându-se, pe măsură ce înaintăm în roman, până la existența tuturor locuitorilor acestui oraș.

Modul în care debutează cel de-al treilea roman al lui Burhan Sönmez, Piatră și umbră, apărut în 2023 într-o traducere excelentă semnată de Veronica D. Niculescu, mi-a amintit de un alt roman din colecția Anansi, Refugiul timpului de Gheorghi Gospodinov. Autorul de origine bulgară deschidea, în volumul apărut în limba română tot în 2023, o problematică similară cu cea a scriitorului turc, cea a legăturii dintre identitate și memorie. La Gheorghi Gospodinov personajele suferă de pierderea memoriei și, în acest scop, Gaustin înființează o clinică a trecutului, din dorința de a recupera, atât cât este cu putință, amintirile trecutului pentru pacienții săi diagnosticați cu Alzheimer.

Complementar cu această viziune a recuperării amintirilor și, în consecință, a identității personajelor, Burhan Sönmez descrie destinul lui Avdo, un orfan, care susține el însuși în finalul romanului că, în lipsa unei familii și în neîncetata sa căutare a mamei, pe care însă nu o va găsi niciodată, alege să-și dedice viața făuririi pietrelor funerare – „Fără niciun alt drum deschizându-mi-se înainte, am hotărât să-mi dedic viața pietrelor funerare, să mă refugiez în moarte”.

Titlul romanului, Piatră și umbră, ar putea fi simbolic explicat prin ocupația lui Avdo, acea de a făuri pietre funerare, la care se adaugă ideea rememorării, atât a trecutului personal al protagonistului, cât și a traseului istoriei moderne a Turciei. Umbra poate fi percepută ca amprentă a trecutului, dar și ca sugestie a sfârșitului, a morții. În paralel cu povestea lui Avdo și a celorlalte personaje sunt urmărite transformările identitare ale mai multor generații, dar și diversitatea religioasă și culturală a creștinilor, musulmanilor sunniți, alaviților, turcilor, kurzilor și armenilor, aspecte care ajută la (re)compunerea sau (re)construirea trecutului în momentul prezent, dar și la (re)scrierea poveștii unor destine.

Este esențial de observat cum povestea personajului ales de autorul turc își dezvăluie adevăratul sens și scop abia la finalul lecturii. Toate firele roșii deschise sub forma unor fragmente de jurnal sau a unor scrisori, cuprinzând date care încep cu anul 1938 și se încheie puțin după începutul anilor 2000, își găsesc explicația în această scriitură labirintică și în acest destin al lui Avdo, legat prin câteva coincidențe și întâmplări neașteptate de soarta altor personaje. Întâlnirile tuturor personajelor din carte ajung, în cele din urmă, să fie catalizatorii unor schimbări, care se dovedesc a fi cruciale și irevocabile pentru destinul viitor al fiecăruia în parte.

Fără nici un alt fel de preambul, începutul ex abrupto ne introduce în povestea lui Avdo, despre care aflăm că este meșter în arta făuririi pietrelor funerare și se confruntă cu o dilemă – nu știe în ce mod ar putea realiza piatra funerară destinată unui bărbat care a purtat șapte nume de-a lungul vieții, așadar, care nu și-a cunoscut niciodată adevărata identitate sau origine și nu a aparținut niciunei lumi din toate cele în care a purtat numele de Ali, Haydar, İsa, Musa, Muhammed, Yunus sau Adem. Descoperim, chiar din primele pagini, faptul că povestea se va centra în jurul căutării identității, mai întâi, prin povestea celui care purta șapte nume și de curând murise, apoi în mod direct prin povestea lui Avdo și, mai departe, prin cea a Marinarului Blond, cel care devine pe parcursul romanului prietenul lui Avdo (singurul său prieten, în afara meșterului care-l adoptase și-l învățase meserie), prin copilul Baki, cel care moare împușcat într-o împrejurare nefastă, dar al cărui nume revine în momentul în care Avdo decide să-l boteze astfel pe nepotul său.

„După ce l-a ascultat pe Haydar a fugit în Câmpia Mesopotamiei din sud, unde în cele din urmă a ajuns să creadă că nu-i aparține niciuna dintre aceste identități. Acolo i-a vorbit câmpia: tu nu ești nici Haydar, nici Ali, fiindcă nu ai nicio amintire din copilărie și, fără nicio amintire a acelor ani, n-ai să știi niciodată cine ești cu adevărat.”

Haydar sau Ali sau Adem, Avdo, Marinarul Blond sau Baki sunt reprezentanții de gen masculin aflați în căutarea propriei identități, însă avem și figuri feminine al căror destin este sculptat cu măiestrie, dacă putem spune astfel, de către Burhan Sönmez. Odată cu Elif, tânăra de care se îndrăgostește Avdo în satul în care sosește cu misiunea de a realiza o piatră funerară, intră în scenă și celelalte femei – Perihan Sultan (İpek), sora mai mică a lui Elif și prietena din Istanbul a surorii sale, Yüksel.

În 1958, Avdo ajunge în satul Konak Görmez, în câmpia Haymana cu scopul de a făuri o piatră funerară pentru Kara Aga, la cererea celor doi fii ai săi. Unul dintre fii este soțul lui Elif, Mikail Aga, pe care femeia îl așteaptă să revină din armată. Ajuns în sat, Avdo o vede pe Elif în fața unei fântâni, iar Elif simte la rândul ei că a fost privită. Seara, în camera ei, înainte de culcare, își piaptănă părul și visează la bărbatul care plănuiește să o ia cu el la plecarea din sat. Până la întoarcerea lui Mikail Aga, cei doi comunică prin bilete și mesaje pe care și le trimit cu ajutorul lui Baki. În noaptea în care se întâlnesc în pădurea de migdali are loc o tragedie – Avdo este rănit, iar cei doi invidizi cu pelerine negre care îi urmăreau sunt morți. La fel și micul Baki. Cu gândul că va muri, Avdo îi cere lui Elif să se întoarcă acasă. Din acel moment, cei doi nu se vor mai revedea niciodată.

În 1965, în timp ce Elif era condusă de Muzaffer la sora sa, Perihan Sultan, care locuia în Istanbul, cei doi sunt împușcați de Mikail Aga. Muzaffer supraviețuiește, însă Elif moare. După șapte ani petrecuți în închisoare, Avdo se mută și va trăi toată viața sa în cimitirul unde a fost înmormântată Elif, nu o va părăsi niciodată, sub niciun pretext. Ca-ntr-o oglindă în care putem privi peste mai mulți ani, Seyrani, iubitul lui Perihan Sultan împreună cu aceasta sunt și ei împușcați probabil de unul dintre dușmanii din lumea interlopă pe care Seyrani îi căpătase de-a lungul timpului. Elif moare într-o stație de autobuz în drum spre Istanbul, iar sora sa împreună cu Seyrani mor într-o parcare din apropierea restaurantului Bosfor, pe care cei doi părinți ai lui Reyhan își doreau să-l inaugureze în curând.

Straniu cum această căutare a identității este oprită în cazul celor două femei în mod aproape similar în Istanbul. Cu toate că Perihan Sultan își schimbase numele după plecarea din satul natal, devenind una dintre cele mai cunoscute cântărețe de muzică turcească denumită arabesque, destinul său a continuat să poarte, până în ultima clipă, umbra morții – dacă nu venea din partea surorii ei, care aproape era să fie omorâtă în crângul cu migdali când încercase să fugă cu Avdo, atunci această umbră era dublată de socotelile neîncheiate ale lui Seyrani. Pentru cele două femei, plecarea din satul natal nu devine în niciun moment sinonimă și cu schimbarea norocului. În gălăgia marelui oraș, printre claxoanele mașinilor sau strigătele vânzătorilor ambulanți sunetul împușcăturilor se estompează. Acest fapt le dă ocazia lui Mikail Aga, soțul gelos aflat în căutarea răzbunării și bandiților cu care Seyrani făcuse afaceri de-a lungul timpului să ucidă și, la rândul lor, să fie uciși mai târziu, așa cum se întâmplă în cazul soțului lui Elif, a cărui moarte va fi plânsă de mult mai puțini oameni decât s-ar fi așteptat acesta dacă ar fi fost în viață.

După mai bine de douăzeci de ani de la moartea părinților săi, Perihan Sultan și Seyrani, în anul 1984, în casa din cimitir unde locuiește Avdo apare o tânără, Reyhan, care pretinde că îl cunoaște și că îi este rudă. Aceasta este secvența care deschide cartea. O tânără slabă, murdară, o fugară, se refugiază în casa lui Avdo pentru că era urmărită de comandantul Cobra și de amicii acestuia. Ascunsă de cel care ar fi putut să-i fie unchi dacă ar fi fost căsătorit cu Elif, însă îi devine tată adoptând-o pentru a-i schimba numele, a-i oferi o viață în siguranță, departe de cercetările poliției, Reyhan devine fiica acestuia, o fiică prin care el simte atât că a regăsit-o pe Elif, iubita lui din tinerețe, cât și că și-a găsit un scop al întregii sale vieți, mai ales, în momentul în care află că, în urma unui viol Reyhan rămăsese însărcinată. Fata nu se gândise nici o clipă să renunțe la copil, așa că Avdo devine bunic și va relua destinul frânt al micuțului său ucenic, Baki, din pădurea cu migdali, prin nepotul său Baki, dăruit de Reyhan.

Dincolo de scenariul care poate aminti de structurile întortocheate și telenovelistice specific turcești, Burhan Sönmez reușește să spună povestea unor vieți tragice într-o manieră poetică. Ajutat de inserțiile epistolare, autorul creează o epopee a așteptării, a dorului cu greu vindecat – al lui Avdo pentru Elif, alinat de apariția lui Reyhan și, în unele momente, a resemnării – a Marinarului Blond care credea că nu va găsi o dragoste precum cea pe care o trăise tatăl său înainte de a o cunoaște pe mama lui sau asemenea celei pe care o citea în ochii lui Avdo pentru Elif, a destinelor care se încheie prin moarte, dar continuă, într-o formă sau alta, și după acest punct – micuțul Baki și nepotul Baki, Adem sau Hayar, bărbatul cu șapte nume a cărui iubită fusese Miskal și al cărui jurnal îl conduce pe nepotul lui Avdo la tânăra Miskal, nepoata iubitei din scrisorile lui Adem.

Burhan Sönmez creează din înlănțuirea acestor destine o adevărată artă de a spune o poveste prin intermediul mai multor micronarațiuni conectate la povestea inițială. Cartea pare a fi combinația perfectă dintre efectul păpușii matrioska – fiecare poveste care ni se prezintă conține de fapt mai multe alte povești care au construit-o înainte ca nouă să ne fie prezentată în așa-zisa formă inițială și un efect al fluturelui – fără una din părțile care construiesc povestea inițială, poveștile care decurg de aici nu ar fi existat. Cu cât înaintăm în acest labirint al destinelor, descoperim nu doar că ele sunt legate în moduri care ni se dezvăluie treptat, cât realizăm că fără omul cu șapte nume nu am fi ajuns la povestea cu Miskal și povestea primei Miskal nu ne-ar fi condus către întâlnirea dintre nepoata Miskal și tânărul Baki, iar dacă Avdo nu s-ar fi îndrăgostit de Elif, cu mulți ani în urmă, cu siguranță în anul 1984 nici o tânără cu numele Reyhan nu ar fi fugit să caute adăpost în casa sa, iar dacă Elif nu ar fi existat și nu ar fi fost îngropată în Cimitirul Merkez Efendi din Istanbul este foarte probabil ca nici Avdo să nu fi ales să-și trăiască întreaga viață acolo.

Revenind la ideea inițială, cea a legăturii dintre identitate și memorie, remarcăm faptul că, în mod paradoxal, niciunul dintre personaje nu își amintește singur cine este și de unde vine și, mai ales, care este rostul său pe lumea aceasta. Fiecare dintre protagoniști este ajutat de celelalte personaje să-și afle povestea, apoi să o continue. În lipsa celorlalți până și identitatea noastră se clatină sau rădăcinile și originile, oricât ar fi de puternice, nu pot constitui doar prin ele însele o identitate. Într-adevăr, în lipsa amintirilor copilăriei și a familiei devine dificilă reconstrucția noastră identitară la vârste adulte, tocmai de aceea toate personajele par să se adopte unele pe altele prin prisma unui trecut comun, care i-a legat și le-a dat sens, a unei întâlniri în lipsa căreia fiecare dintre ei nu ar fi existat pus în legătură cu celălalt. E posibil ca inițial să fim tentați să credem că autorul și-ar fi propus să scrie un roman despre memorie și identitate și singurătate, însă Piatră și umbră este un roman despre apropiere, fidelitate, prietenie, devotament și despre cum toate acestea, de fapt, ne construiesc atât amintirile, cât și identitatea.

O altă inserție narativă care merită amintită în cadrul romanului este și povestea legată de schimbul de scrisori lăsate, într-o formă sau alta, moștenire, dar și mărturie, de către personajul mort care purtase șapte nume. Scrisorile lui Adem (sau Haydar) ajung în posesia lui Avdo, cu acestea se deschide povestea și pentru că acesta amână constant lectura lor, tot cu acestea se și încheie rememorarea vieții meșterului Avdo. La fel cum se întâmplă și în cazul soldaților plecați pe front, care tot acolo își găsesc și sfârșitul, iar în locul lor, la ușa familiilor cărora aparțineau apare un alt soldat, care supraviețuise pe front și devine cel acceptat de logodnicele care își așteptau viitori soți și de familiile acestora – există un fel de preluare a destinului celuilalt, al altuia și o formă de resemnare în fața pierderii, semnificativă pentru toate poveștile spuse de Burhan Sönmez în acest volum. A lăsa trecutul personal să se stingă și a suprima distanța și diferențele dintre sine și celălalt prin adoptarea altei identități reprezintă unul dintre laitmotivele cărții de față. Expusă cu subtilitate și candoare, ideea transgresării barierelor identitare și culturale ne face martorii unor preluări voluntare a destinului cuiva pe care nu l-ai cunoscut, dar căruia cele mai multe dintre personaje ajung să i se substituie, reconstruindu-și trecutul și prezentul și trasând o nouă direcție viitorului.

Ceea ce reiese din toate micronarațiunile și secvențele epistolare ale romanului semnat de Burhan Sönmez este faptul că, în momentul prezent, în care toate poveștile s-au încheiat în maniere mai mult sau mai puțin tragice, există totuși personaje care le-au supraviețuit sau au făcut ca legăturile considerate inițial ca fiind arbitrare să continue. Finalul romanului aduce un fel de consolare prin una dintre ideile care guvernează întregul univers narativ al autorului de origine turcă, anume că este mult mai important să știm că acei oameni, de care fiecare s-a apropiat în trecut și alături de care și-a imaginat un viitor care nu s-a concretizat, sunt prezenți în memoria celor care au supraviețuit și că în acest fel Avdo, Reyhan, Marinarul Blond sau Baki se transformă într-o prelungire sau o continuare a părinților lor, a iubirii dintre aceștia, a unor apropieri aparent nesemnificative care apoi se transformă în ceea ce numim familie.

Această concluzie a romanului mi-a amintit, la fel ca la începutul analizei, de unul dintre pasajele lui Gospodinov din cartea sa, Refugiul timpului – „dacă cineva l-a iubit înseamnă că el a existat, chiar dacă acum nu-și mai amintește prea multe despre sine, iar dacă a existat o ființă pe care el a iubit-o, acest fapt poate fi o dovadă a propriei sale existențe”. La finalul tuturor poveștilor, care continuă să se scrie și să fie vii, chiar și în lipsa protagoniștilor, iubire și amintirea devin un mod de validare a propriei existențe, cât și a celui iubit, care își manifestă puterea chiar și în absență, asigurând continuitatea unor întâlniri neașteptate, care revin din trecut în prezent, un fel de circularitate narativă și existențială conservată prin intermediul memoriei și al poveștilor.

„După ce modelase atâtea pietre, de-a lungul anotimpurilor scurse, și-și imaginase modele noi în nopțile lipsite de somn, ajunsese în cele din urmă tot la început, înțelegând că piatra la care se gândise în prima zi era cea care reflecta cel mai bine sufletul acestui om. Să știi e una, dar să înțelegi e alta.”

„Îmi pierdusem memoria și aveam nevoie de ajutor. Un singur cuvânt mi-ar fi fost de ajuns ca să-mi găsesc calea, iar acel cuvânt era numele meu adevărat, însă nu voiau să-mi spună acel adevăr. Mi-au spus că mă cheamă Haydar, mai târziu, când am întâlnit un sătean bătrân care zicea că eu sunt Ali. Un nume însemna mai mult decât un simplu cuvânt, însemna un alt trecut, însemna o persoană complet diferită. Haydar era un soldat înarmat cu un bici, în timp ce Ali era un sătean sărac. Eu care dintre ei eram? Eram unul dintre ei? Eram amândoi? Nu eram niciunul? Habar n-aveam cum să mă găsesc, așa c-am fugit, am urcat în munți și-am traversat râuri, până când am ajuns la orașul Mardin.”

„- Miskal? Frumos?

– Nu știi? Acum patru mii de ani, akkadienii ți-ar fi zis Meshklau. În aramaică ai fi Shikla, în ebraică ți se zice Shekel. În siriacă ți-ar zice Siklos, iar armenii te-ar elogia ca Mispal. Toate rasele și toate religiile ți-au adoptat numele, trăgându-și forțele din prezența ta. Tu ești Miskal, cea care reunește istorii din noi orizonturi, punând în balanță epoci și ținuturi care sunt atât de îndepărtate unele de altele. Nicio epocă din istorie n-ar fi avut sens fără tine”.

„Știi, când eram mic și cântam pe străzi, copiii treceau pe lângă mine ținându-și mamele de mână. Mama avea un nume, iar atunci când copilul se ducea seara la culcare, el îi știa numele, îi știa fața. Eu n-am avut șansa să adorm în felul acesta. Am renunțat la ideea de-a vedea vreodată chipul mamei mele, dar în același timp, măcar am mers din oraș în oraș cu picioarele mele micuțe, căutând numele ei. I-am întrebat pe toți cei întâlniți, am căutat-o în toate limbile pe care le-am învățat. Am zis mereu că aș renunța la toate cuvintele, din toate limbile, mi-aș sacrifica vorbirea, numai de-aș afla numele mamei.”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.