L-am urmărit în ultimii ani pe Johann Hari, jurnalist cu experiență și un bun cunoscător al metodologiei științifice, cu studii la Cambridge. Cele două volume ale sale traduse și publicate în limba română la Editura Trei intră în miezul unor paradoxuri contemporane: în ciuda prosperității securizate de progresele medicale, tehnice și economice, există încă fenomene endemice care ne afectează calitatea vieții, posibil ca un efect secundar al miezului progresist pe care l-am țintit. Johann Hari abordează fenomene de proporții globale în contexul societăților avansate și digitalizate, fenomene care au însă  răsunet individual și împovărător.  

Dacă „Legături pierdute” vorbea despre depresia privită dincolo de determinanții biologici, într-un context mai cuprinzător socio-politici, „Hoții de atenție” surprindea felul în care una dintre funcțiile noastre psihice esențiale e modificată uneori inevitabil, alteori premeditat, de către ambientul comod și solicitant deopotrivă pe care l-am creat. În ambele volume, explorarea lui Hari țintea, în cele din urmă, cauzele sau măcar contextele sistemice care fundamentează atât distorsiunile de atenție (și implicit funcțiile executive și calitatea vieții), cât și vulnerabilitatea la tulburări afective în mediile contemporane. Concluziile acestor volume erau mai degrabă pesimiste, dar și mobilizatoare, sugerând necesitatea regândirii cadrului contemporan în ceea ce privește uzul de tehnologie și legăturile dintre oameni. Iscusit în a așeza cărămizi pentru diagnostice usturătoare, volumele lui Hari propuneau și soluții de principiu, cu țintă globală, mai degrabă direcții de acțiune inspirate de câteva experimente/succese locale, de avut în vedere în deceniile care vor urma.

Din acest punct de vedere, al treilea volum al său care abordează un alt fenomen cu impact global în ultimii 40-50 de ani, anume obezitatea, pare mai optimist. Spre deosebire de depresie și de distorsiunile atenției, când vine vorba de obezitate, există deja, de câțiva ani buni, un antidot disponibil, o soluție care ar putea funcționa la scară largă cu efecte durabile și spectaculoase. E vorba de un medicament produs inițial sub formă injectabilă, ulterior și sub formă de pastille care ar avea șansa să se  dovedească  acea pilulă magică pe care oamenii au căutat-o asiduu în secolul al XX-lea și care dă și titlul celui mai recent volum semnat de Johann Hari.

La fel ca în lucrările anterioare și în „Pilula magică” jurnalistul britanic (care a fost de mic supraponderal) folosește experiența personală cu acest medicament revoluționar ca suport pentru o discuție mai largă legată de cauzelei, mpactul și viitorul obezității în societățile contemporane, dar mai ales despre beneficiile și riscurile miraculoasei semaglutide (cunoscută în România în formula injectabilă Ozempic și, mai nou, în forma comprimatelor de Rybelsus).

În prima parte Hari explorează contextul și câteva potentiale coordonate care au dus la creșterea alarmantă a obezității în societățile dezvoltate. Dincolo de faptul că alimentația nu mai reprezintă demult doar o necesitate a supraviețuirii, mâncatul în mediile contemporane e mai mult decât un activator arhaic al sistemului de recompense, dar este și o sursă de calmare, de alinare, de reconstrucție a unor tipare psihologice și chiar un mijloc de autoprotecție psihică. 

În același timp, felul în care a evoluat industria alimentară în societățile globale e deja cunoscut, cu lanțuri de producție industriale uneori extrem de ciudate, ghidate mai degrabă de tactici economice, decât de considerente geografice și cu mâncare obezogenă. Care sunt caracteristicile ei? E vorba de o mâncare bogată în zahăr, grăsimi, glucide, o mâncare care are o textură moale și  pe care o mestecăm mai puțin, o mâncare care predispune la vârfuri glicemice și la căderi abrupte (așa cum amintea și Jessie Inchauspe în „Revoluția glucozei”), o mâncare săracă în fibre care afectează și microbiomul intestinal. 

Nu doar că suntem pradă ușoară când vine vorba de alimentație, având niște instincte facil de manipulat, dar industria alimentară apasă tocmai pedalele acestor vulnerabilități psihologice și biologice (vizibile și reproduse și în populațiile de șoareci, în experimente precum Cheesecake Park pe care Hari le detaliază) de decenii întregi. Consecințele obezității sunt trecute și ele în revistă, deși sunt astăzi binecunoscute la scară largă: de la diabet, la deteriorare articulară, la boli vasculare (care predispun la infarct și accidente vasculare cerebrale) și până la cancer, toate având la bază un sindrom inflamator pe care Hari îl explică, prin vocea specialiștilor. 

Nu e de mirare că, în acest context al complicațiilor nenumărate pe care le generează obezitatea, oamenii au căutat multe soluții pentru a o combate. Funcționează ceva durabil? De la diete, sport și până la medicamente și operații, prea puține s-au dovedit soluții eficiente și pe termen lung. Au fost propuse nenumărate programe de slăbit, formule de activitate fizică susținută (de la exerciții moderate până la cele de intensitate mare), în diferite combinații. Oamenii au căutat de asemenea abordări medicale cât mai simple: de la dinitrofenol (o  substanță din industria explozibililor) care s-a dovedit că provoacă orbire și hiperpirexie, la amfetamine care duceau la tulburări psihice și la afectare cardiacă, la cura cu somnifere (în fond, dacă dormi mult, înseamnă că nu mănânci) și până la soluții radicale de tip fixarea mandibulei pentru îngustarea orificiului bucal și implicit reducerea aportului. Astăzi, se practică la scară tot mai largă chirurgia bariatrică, operațiile de micșorare sau remodelare a stomacului care sunt însă costisitoare și nelipsite de riscuri. De ce, pe intervale de ani de zile, prea puține din aceste soluții par să funcționeze? Câteva dintre cauze sunt explorate chiar de Hari: unul dintre cele mai redutabile obstacole este chiar biologia noastră, în ipoteza conform căreia corpul se obișnuiește cu o valoare de referință a greutății pe care va căuta să o păstreze, chiar și când noi ne ambiționăm să slăbim. Metabolismul încetinește, caloriile se ard mai greu, se schimbă chiar și balansul hormonal care ne face să fim mai înfometați și să reducă senzația de sațietate. Chiar și atunci când am reușit să reducem progresiv greutatea, pe termen lung ne vom confrunta poate chiar și ani de zile cu aceste mecanisme de autoconservare. Nu mai punem la socoteală faptul că schimbările individuale se petrec într-un mediu constant plin de tentații, un mediu obezogenic care exercită de asemenea presiuni asupra noastră și că nivelul de calorii pe care îl ardem prin sport este adesea supraestimat.

Și totuși, Hari, la fel ca sute de mii de oameni de pe glob au beneficiat de acest medicament nou, agonistul GLP1 (semaglutida) un hormon intestinal care stimulează senzația de sațietate și, posibil limitează senzația de recompensă adusă de mâncare. Un elegant comutator al tentației și plăcerii de a mânca, Ozempic a generat o adevărată revoluție în industria slăbitului, fără riscuri atât de mari, cel puțin din informațiile existente la această oră, comparative cu predecesorii săi. Încă inaccesibil ca preț (au existat și discuții în România legat de asaltul asupra diabetologilor și endocrinologilor, singurii abilitați să prescrie acest medicament gratuit/compensat), Ozempic este însă un reper foarte promițător. 

Dincolo însă de beneficiile imense și rapide (cu impact asupra reducerii riscurilor asociate obezității), Hari explorează totuși și ambivalența pe care acest remediu l-ar putea stârni: de la riscurile medicale asociate încă necunoscute pe deplin (sunt de amintit cancerul tiroidian, pancreatita, scăderea masei musculare, printre altele), dar mai ales la problemele etico-sociale: faptul că e o soluție artificială la o problemă cauzată de un anume fel de gândi și a aborda alimentația (prin contrast, societatea japoneză oferă un contraexemplu relevant în acest sens), oportunitatea de a-l utiliza la copii, impactul asupra celor care suferă de tulburări de alimentație (anorexie sau bulimie), efecte asupra stigmatizării obezității, inechitățile de acces la această resursă cu scopuri medicale pentru unii, estetice pentru alții etc.

O lume prosperă și comodă, dar totuși conștientă, responsabilă, sănătoasă și activă este încă un obiectiv prematur pe care Hari nu îl vede prea curând imaginabil doar prin schimbări individuale după rețeta clasică: dietă, sport, stigmatizare, din motive pe care jurnalistul britanic le explică. Ar putea Ozempic să fie un catalizator spre o conștientizare a condițiilor care ne-au așezat pe aceste coordonate patologice și maligne? Sau Ozempic se va dovedi doar încă un antidot care ne va spori comoditatea și va așeza premise pentru noi și noi feluri în care să ne  sufocăm în abundență artificială? Rămâne de văzut, cu certitudinea prezentă că, momentan, există totuși un medicament capabil să schimbe radical calitatea vieții pentru atât de mulți suferinzi. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.