Nu există critică, mai ales de întâmpinare, pe măsura poeziei românești a anilor 2010: aceasta este impresia mea nu de ieri, de azi, însă îmi este confirmată tot mai des. Eu consider că o critică de poezie cu adevăr performantă reușește să se mențină informată, să citească (dacă nu să scrie în mod regulat despre) o paletă relativ largă de autori (nu numai numele care citesc la două cenacluri și câteva festivaluri din toată țara, publicate fiind la aceleași câteva edituri de poezie considerate onorabile), să realizeze contextualizări credibile și să poată oferi și lecturi neprevăzute sau în răspăr cu așteptările dominante – lucruri pe care nu le văd la mai nimeni d...