Observator cultural nr. 1010
Nu există critică, mai ales de întâmpinare, pe
măsura poeziei românești a anilor 2010: aceasta este impresia
mea nu de ieri, de azi, însă îmi este confirmată tot mai des. Eu
consider că o critică de poezie cu adevăr performantă reușește să
se mențină informată, să citească (dacă nu să scrie în mod regulat
despre) o paletă relativ largă de autori (nu numai numele care
citesc la două cenacluri și câteva festivaluri din toată țara,
publicate fiind la aceleași câteva edituri de poezie considerate
onorabile), să realizeze contextualizări credibile și să poată
oferi și lecturi neprevăzute sau în răspăr cu așteptările dominante
– lucruri pe care nu le văd la mai nimeni dintre cei care încă mai
scriu în revistele literare.
Ce m-a impulsionat pe mine – care nu am reușit, din
diverse motive, să țin o rubrică și să public altfel decât
sporadic, scriind texte cu mult peste limitele de semne ale multor
publicații din ziua de azi, cel mai adesea susceptibile de a fi
tratate drept „critică de poet”, empatică și atât – să scriu acest
text este indignarea mea în fața unor atitudini prevalente în
publistica de la noi și, mai ales, în fața unor cronici recente
precum cea semnată de Mihnea Bâlici în paginileObservatorului
cultural,„Poezie de Instagram”, despre volumul de
debut al lui Tudor Pop (softboi mimosa, 2019), și
articolul lui Șerban Axinte din aceeași revistă despre cele patru
titluri publicate la editura OMG (inclusiv cea a lui, din nou,
Tudor Pop).
Citind acum „Scrisoarea deschisă” a lui Adrian Popescu
în revista Steaua, în care bătrânul autor îi reproșează lui Mihnea
Bâlici că se ocupă mai mult de noile cărți de poezie, „insistând pe
noutatea adusă de tinerii autori, fixați pe trendul actual,
anticanonic, antisistem, antiliric”, mi-a revenit proaspăt în minte
amuzamentul cu care am citit de-a lungul ultimului deceniu diatribe
la adresa tinerilor din ziua de azi care, la noi ca la nimenea, ar
fi mult prea nonconformiști, „experimentali” chiar…
Spun „amuzament” deoarece percepția mea – totuși, înclin
să cred, mai conformă cu realitatea – este că poezia anilor aceștia
nu constituie un fenomen integral negativ, cum se sugerează cu
rea-voință. Autoarele și autorii vizibili care au debutat de-a
valma în această perioadă, cum o sugerează și nefericitul termen
„post-douămiism”, au avut raporturi adeseori relaxate, mai degrabă
cuminți, aproape reverențioase pe alocuri sau, în cel mai rău caz,
ușor ironice cu poeticile celor din „generația 2000”, fără a putea
articula o alternativă sau, mai curând, fără a simți nevoia unei
alternative (vom vedea mai jos de ce).
Mă refer numai la tinerii vizibilii pentru că, pe măsură
ce am lucrat la Institutul /rupere de rând/ (proiectul meu de
catalogare a volumelor de versuri apărute în limba română, peste
2000 în fiecare an), am constatat că se înregistrează mult mai
multe debuturi care nu aparțin „aisbergului” poeziei actuale,
debuturi nu numai ale celor, încă numeroși, care trimit tiparului
imitații fără discernământ după autori canonici, ci și ale unora,
mai mult sau mai puțin convenționali, superficial sau doar vag
încadrabili, invizibili și neafiliați, publicați la edituri mai
mult sau mai puțin obscure, care constituie vaste „spații de
rezervă” (Gabriel Daliș sau, mai recent, Luminița Amarie se numără
printre puținii care au trecut în sfera vizibilă) despre care se
scrie tot mai puțin, chiar și în revistele unde mai ocupă un loc
semnificativ, deși nedecisiv, critica de poezie. Poetul și editorul
Claudiu Komartin, ocazional și critic, a ajuns să fie singurul care
pare să citească în fiecare an și alte volume decât cele despre
care se știe dinainte de a le deschide că ar conta.
În deceniul care a trecut,România literarăși
Uniunea Scriitorilor s-au reorientat din 2015 încoace – anul
protestelor față de premierea vicepreședintelui Gabriel Chifu –
către o agendă tot mai vădit conservatoare, acordând tot mai puțină
atenție tinerilor autori de pe scena concentrată în jurul celor
două cercuri literare sus-amintite, Institutul Blecher (un spațiu
deloc iconoclast, unde au citit sau au fost citiți autori din
diverse generații) și Nepotu’ lui Thoreau (care conservă în mai
mare măsură „sfârtecarea” practicată prin anii 2000, în locul
criticii pe text mai „la rece”). Între timp, cum s-a putut observa
la LicArt și concursul de poezie Constantin Virgil Bănescu de la
Târgoviște, tot mai mulți liceeni au ajuns să scrie poezie
narativă, confesivă, biografistă sau cu trăsături apropiate, cu sau
fără influența literară a modelelor douămiiste sau optzeciste,
poate secundare față de cele din cultura populară…
Revenind la Mihnea Bâlici (format în orizontul acesta
oarecum contracultural) și Șerban Axinte (care a debutat mai
devreme decât mulți din „generația 2000”, deși a fost lipită pe
poezia sa și această etichetă, și care vine dintr-un spațiu, cel
ieșean, cu un specific conservator/instituțional mai accentuat),
aceștia se presupune că ar fi capabili de a organiza oarecum
aglomerarea informă de nume și cărți de la, cel puțin, suprafața
„promoției”, însă, oricât ar putea fi scuzați că nu au avut
suficient resurse pentru a parcurge atât de multe volume,
demonstrează contrariul.
Scriind despre Timotei Drob (Tone de aur,
2019), Șerban Axinte nu ar fi fost obligat să meargă înapoi până la
M.R. Paraschivescu, însă, din postura sa de cititor avizat, ar fi
putut măcar să nu se arate surprins de „manelizarea” și „siluirea
limbii române” pe care i le reproșează debutantului, care are, de
fapt, o serie de precursori la care ar putea fi raportat, precum
Hose Pablo (al cărui debut,Căpșune în inima mea, ar fi
fost refuzat de către Cartea Românească din pricina abaterilor
gramaticale), Stoian G. Bogdan, Vlad Drăgoi (ale cărui abateri
gramaticale au fost permise, câțiva ani mai târziu, la aceeași
editură) și Florentin Popa, autori destul de cunoscuți pe care nu
știu în ce măsură i-a citit criticul ieșean…
Mihnea Bâlici nu poate fi acuzat de ignoranță, însă, așa
cum am constatat și la alți critici tineri (precum Alex Ciorogar,
promotorul unor terminologii discutabile), lasă de dorit în ceea ce
privește contextualizarea și clasificarea. El amintește în cronica
sa de un val poetic inaugurat în a doua jumătate a anilor 2000 de
către Gabi Eftimie și val chimic, scriind ca și cum cea dintâi nu
ar mai fi publicat și evoluat după 2010, iar Vlad Moldovan, Cosmina
Moroșan și alții – aproape toți trecuți pe la școala de la Râșca a
lui Urmanov, amănunt trecut sub tăcere – nu ar fi debutat sau
început să scrie concomitent, ceea ce complică genealogia sugerată…
Însă cronica de întâmpinare nu constituie spațiul cel mai prielnic
pentru a construi narațiunea unei perioade tranzitorii atât de greu
de surprins, așa că să trecem mai departe.
M-aș fi așteptat ca Bâlici să-l citească pe tânărul
Tudor Pop în raport sau în contrast cu Vlad Drăgoi – cel
dinMetode(2013) –, ceea ce, nu știu de ce, nu s-a
întâmplat. În schimb, îi sesizează „esteticacamp”, dar
fără a preciza origineacampa unor elemente de recuzită
(„flamingo”, de pildă) sau fără a se hazarda cu identificarea unor
surse auctoriale de influență (cum ar fi, poate, filmele lui Ryan
Trecartin), și îl asociază cu zona literaturii independente
cunoscute dreptalt lit, însă emite pretenția ca și tânărul
Tudor Pop să-și exhibe biograficul, de parcă poezia din România nu
ar fi saturată de biografic, mai ales în registre
delocsoft, de la douămiiști încoace.
Blocându-se în ipoteza sa și luând prea puțin în calcul
alte ipoteze, Mihnea Bâlici ignoră dimensiuneaqueerdeloc
marginală în poezia lui Pop și asociază înșelător pasaje de o
sexualitate homoerotică sau fetișistă abia mascată cu „ermetizarea
limbajului, neutralitatea emoțională, transpunerea interiorității
prin metafore tehnologice și mașiniste” (cel puțin, o descriere mai
sofisticată decât cea din lectura superficială a lui Șerban Axinte,
care scrie că „emoțiile sunt și ele transpuse prin semnele reci,
reductibile și conformiste ale rețelelor de socializare
(sic)”), fără a percepe nici posibilitatea unei alte
sensibilități, una din sfera neurodivergentă (care include autismul
și nu numai), care nu ar trebui să mai fie expediată lesne în afara
câmpului literar, chiar și sub pretextul dominației abordărilor
literare care se potrivesc mai bine „studiilor culturale”. În
virtutea acestei alterități „ermetizate” și neutre vorbește despre
„disoluția radicală a auctorialității (sau, cel puțin, a
subiectivității tradiționale)”, deși volumul este în continuare
semnat de autor cu nume și prenume (titlul volumului se regăsește
în pseudonimul de pe Instagram, nu îi înlocuiește numele pe
copertă).
Trebuie să mărturisesc, nu aș fi putut da seamă de
această dimensiune dacă nu aș fi mers într-o direcție similară în
poezia mea și nu m-aș fi lovit de anumite limite. Există o discretă
dimensiunequeercare nu a fost sesizată de către nimeni din
cei foarte puțini care s-au obosit să scrie despre cele două volume
de versuri pe care le-am publicat, și din cauza căreia nu puteam și
nici nu voiam să mă aliniez la biografismul pe care l-au adoptat și
poeți care aveau alte structuri, dar astfel ar fi fost mai puțin
receptați. Cum nu aș fi apărut pe nicio listă a debutanților anilor
2010 dacă nu aș fi frecventat cercurile potrivite, nici despre
Tudor Pop nu cred că s-ar fi scris dacă nu ar fi fost lansat de
editura OMG (fondată de critici și poeți din aceleași cercuri din
care, de altfel, face parte și Mihnea Bâlici).
Ideal, asemenea cazuri „limită”, ale unor voci
minoritare ca ale noastre, ar constitui teren fertil de
investigație pentru criticii care ar fi încă dispuși, ca să
parafrazez ce ne spunea profesoara Alina Buzatu la Literele din
Constanța, să citească un text poetic și oblic, și pe diagonală. În
realitate, criticii tineri par să fie mai interesați și mai
productivi când vine vorba de studiile culturale sau de zona
abordărilor lui Moretti & comp. (distant reading), față de
care lectura îndeaproape (close reading), hermeneutica,
structuralismul și semiotica sau deconstrucția par să constituie o
panoplie teoretică datată și de un interes mai îndoielnic – sau,
cel puțin, așa îmi explic, ca filolog, situația.
Ei bine, nu: Șerban Axinte îl consideră pe Luca Ștefan
Ouatu, dintre cei patru poeți care au debutat la OMG, singurul care
e „chiar poet” (judecată de valoare exprimată atât de frust nu am
mai văzut de ceva timp la un critic cu pretenții de legitimitate),
iar Mihnea Bâlici remarcă malițios că „la nivel local, noi au fost
și volumele conceptuale și indigeste ale unor Sebastian Big sau
Yigru Zeltil”. Pe lângă faptul că acestea nu prea au fost receptate
(Axinte îl prezintă pe Big ca și cum ar fi la prima carte, nu la
cea de-a șasea, însă despre celelalte, într-adevăr, au scris doar
tinerii clujeni și subsemnatul), au fost și greșit înțelese. Deși
versurile dinulei de palmier(2017) au fost influențate mai
ales de lecturile mele din Răzvan Țupa, Gabi Eftimie, Alex Văsieș
ș.a., Ovio Olaru a picat în capcana de a judeca cartea în lumina
polemicilor despre literatura conceptuală, pe care am promovat-o în
alte contexte, dar care… nu este reprezentată în plachetă. E o
capcană recurentă în istoria literaturii române: pozițiile
estetico-ideologice exprimate de autori în publicistica lor și cele
materializate în textele propriu-zise adeseori, din varii motive,
nu se suprapun…
Acestea sunt doar câteva exemple evidente în care, cel
puțin din perspectiva mea, critica de poezie de la noi,
subfinanțată și subnutrită, a dovedit lipsă de atenție și de
răbdare, carențe teoretice (începând cu eterna confuzie dintre
postumanism și transumanism)… Nu ajută, cum spuneam, nici
„condițiile obiective” din interiorul descentratului câmpul
literar. Spre deosebire de ceea ce își imaginează Șerban Axinte sau
Adrian Popescu, nu mai există spațiu pentru „manifeste” și pentru
abordări cu pretenții de a fi inovatoare. Acestea nu lipsesc cu
desăvârșire, drept dovadă unele dintre cărțile publicate în anii
din urmă de frACTalia, Nemira sau Charmides, însă despre acestea
fie nu s-a scris, fie au fost comentate inadecvat.
Ar mai fi multe de spus despre sursele profunde ale
acestei inadecvări, despre predispoziția instituțiilor noastre de a
minimaliza importanța avangardelor istorice și de a întâmpina
apariția oricărui fenomen nou sau aparent nou drept spectrul
peiorativ al unei posibile neo-avangarde (sau, la polul opus, s-a
întâmplat ca soții Mincu și Octavian Soviany să omologheze pripit
„generația 2000” drept o nouă avangardă, care s-a dovedit însă un
fenomen de contracultură lesne reproductibil) sau despre cum este
posibil ca unii critici din câmpul artelor vizuale și performative
să înțeleagă mai multe și să realizeze observații mai percutante
decât literații (ipoteză care rămâne de verificat), însă contextul
actual, desigur, aruncă toată discuția în derizoriu.
Mă aștept în deceniul următor, dacă nu la fenomene și
mai catastrofale – cum ar fi pierderea libertății de exprimare
artistică, nu doar jurnalistică –, cu siguranță la resurse tot mai
puține (poate în lipsa unui AFCN și a unor deconturi pe sub mâna
factorilor politici), precum și la tot mai multă poezie
apocaliptică, în cheie mai cu seamă individualistă (deși nu au
lipsit în deceniul trecut tentativele de poezie cu tematică
pronunțat socială, cele mai coerente și mai puțin circumstanțiale
aparținând poetei Medeea Iancu). Rămâne de văzut în ce măsură vom
ajunge, ca poeții greci ai deceniului trecut (traduși în engleză în
antologia Austerity Measures: The New Greek Poetry), să
adoptăm tactici de gherilă care ar implica mai multă
auto-organizare și solidaritate decât ne-am obișnuit… Critică
literară – cine va mai avea prea curând disponibilitate pentru așa
ceva?
