în adâncul sufletului ştia că nu va putea strânge banii destul de repede, dar cum să-i spui inimii să-şi vadă de treaba ei? De câte ori avea timp intra în magazinul de candelabre şi se uita în colţul unde aştepta cuminte candelabrul lui. Nu era un candelabru, era un pui de candelabru, dar cu puţin noroc ar fi încăput în cămăruţa pe care o împărţeau el cu soţia şi cei cinci copii. Ştia că nu avea curent tras la casă dar ce mai conta, cu câteva lumânărele bijuteriile de cristal aveau să scânteie în mii şi mii de culori ca şi când ar fi avut becuri. Simţea că îl lasă curajul aşa că deschise uşa magazinului. Stăpânul şedea tolănit într-un fotoliu lăbărţat iar băieţii din magazin ştergeau ţurţurii de praf. Totul scânteia în mii de culori. Înaintă cu grijă până în colţul unde obişnuia să vadă bucuria sufletului său. Cele trei becuri aruncau în jur miriade de steluţe în mii şi mii de culori. Era un vis pe care nu şi-l putea permite. Abia dacă strânsese rupându- şi de la gură a zecea parte din preţul ucigător de mare. Se întoarse uşor şi păşi dincolo de uşa de sticlă. Mai întoarse odată capul după care se afundă în hărmălaia obişnuită a străzii, fără să mai bage de seamă zoaiele şi mizeria de pe jos. Acum în faţa ochilor nu mai avea decât candelabrul său de poveste. Ajunse acasă rupt de foame şi de spate. Puse pe masă cele patru bancnote motolite şi ieşi în curte să se spele. Una din fete se strecură pe lângă uşa şi se aplecă să ridice cana cu apă. Îl ajută să se spele pe faţă şi pe gât apoi se aplecă şi îi turna apă ajutându-l să se cureţe pe picioare. Când termină cu ablutiunile îşi ridică ochii mulţumind fetei. Aceasta îi zări strălucirea din colţul ochilor şi îl întreba tăcut dacă fusese să-l vadă. La fel de tăcut el dădu din cap lăsând să izvorască miriada de lumini multicolore. Apoi noapte îi învălui inghiontindu-i să între în casă. Strânşi în jurul mesei joase toţi aşteptau. Tablaua cu orez şi legume fierte se goli cu mult înainte că foamea celor mulţi să se potolească. Câteva căni cu apă vor umple repede locul pustiu şi neîndestulat. Cu toate că nimeni nu întreba, toţi ştiau cu precizie zilele când el trecea pe la magazin. Devenise o obişnuinţă să-i vadă ochii luminaţi de un foc lăuntric şi să ştie. Iată însă că zicala veche e tot vie atunci când spune că nu aduce ziua ce aduce ceasul. Şi da, pentru că în acea zi cerul parcă îşi trăsese voal de plumb să nu lase să scape nici o rază senină. Omul nostru ajunse în faţa magazinului. Îşi şterse pantofii scorojiţi şi peticiţi după care intră. Mergea ca prin vis fără să se uite în jur. Ajunse la colţul lui fără să bage de seamă cioburile pe care călca. Ajunse sub candelabru şi îşi ridică sfios ochii. Noaptea pustiirii dacă ar fi căzut peste el şi nu s-ar fi umplut atât de repede de negreala morţii. Privea şi nu-i venea să creadă. Candelabrul lui nu mai era acolo. Un altul îi luase locul. Simţi că i se înmoaie picioarele. Se lasă pe vine ca şi când s-ar fi legat la şireturi şi ochii i se umplură de lacrimi. Dar chiar lângă piciorul stâng se găsea un ciucurel de cristal mai subţire ca un deget de copil. Îl luă privindu-l prin ceaţa lacrimilor. Apoi îşi făcu curaj şi se ridică. Se întoarse şi plecă spre uşă. În calea lui un băietan de magazin lustruia tija unui lampadar.

- Ce s-a întâmplat cu micul candelabru din colţul camerei? Cine l-a luat?

- Nu l-a luat nimeni. S-a rupt inelul de agăţat şi a căzut făcându-se praf. Nici măcar corpul de metal nu a scăpat întreg. S-a turtit şi nu a mai putut fi recuperat sau folosit.

- Şi? L-aţi aruncat?

- Cred că da. Patronul l-a luat şi l-a dus în spate.

- Crezi că…

- Poţi să te duci să-l iei din spate de la lada de gunoi. Asta dacă patronal nu e pe acolo cumva.

Omul nostru îşi lua inima în dinţi şi dădu ocol celor câteva case până ajunse pe străduţa lăturalnică din spatele magazinului. Chiar la uşa din spate lângă coşul de gumoi stătea patronal scuturandu-şi mâinile şi pantalonii ca şi când ar fi cărat ceva. Se apropie de coşul de gunoi încercând să caute cu coadă ochiului.

- Ce cauţi pe aici? Ori vrei să iei ceva?

- Am aflat că aţi aruncat candelabrul acela mic la gunoi după ce s-a rupt inelul de prindere.

- Da şi?

- Păi voiam să văd dacă e adevărat.

Patronul se apleca şi lua corpul turtit din coşul de gunoi.

- Despre ăsta e vorba?

- Da. Oare e de aruncat sau…

- Păi, acum dacă întrebi de el, cred că e de vânzare.

- Şi cât costă?

- Mult. N-ai tu bani nici pentru ăsta…

- Aşa turtit şi fără cristale?

- Da. Nu-i de pomană. Costă.

Omul nostru se îndepărta strângând în mâna bucăţica de crista ca un degeţel de copil. Poate că nu v-a avea bani să cumpere un candelabru niciodată dar micul soare scânteietor din mâna lui îi aducea atâta căldură în suflet…