„În această căutare a familiarității dată de duleul inteligențelor și nu a complexității informaționale în competiție de procesare, am găsit thrillerul lui Ken Follett, un clasic al genului, ecranizat și în anii ‘80 într-un film cu Donald Sutherland, intitulat Prin urechile acului.”

Între thrillere contemporane, cufundate în tehnologie de ultimă generație, cu camere inteligente, coduri informatice, nanoboți și câte și mai câte gadgeturi în care internetul, reperele de interconectare și urmărire virtuale sunt mereu o parte necesară a fundalului, e greu să mai fii cu adevărat imaginativ, când probleme, altă dată aproape inconceptibil de rezolvat sunt astăzi soluționate cu câteva clickuri, cu o aplicație inteligentă. Desigur, dinamica dintre răufăcători și autorități a fost totuși potențată de tehnologie: o crimă elegant de perfectă în stil hitchcockian ar fi ușor demontată de tehnicile criminalistice contemporane, însă asta pur și simplu ridică standardul perfecțiunii la un alt nivel.

Așa cum microorganismele găsesc, prin mutații rapide, nișa prin care să scape de acțiunea antibioticului, tot așa și o inteligență diabolică va găsi, măcar la nivel ficțional, calea de a anticipa și a ocoli strategiile polițienești de identificare și demascare. Și, desigur, de a utiliza tehnologia pentru propriile scopuri ilegale. Dată fiind ridicarea ștachetei în ceea ce privește mijloacele de acțiune și de interceptare în poveștile polițiste ale zilelor noastre, e posibil ca lectura unei asemenea narațiuni să devină pe undeva obositoare sau să lase senzația unei alienări, unor rezolvări fie prea facile, fie prea complicate, dată fiind recuzita tehnică în raport cu care putem fi mai mult sau mai puțin familiarizați.

Poate tocmai de aceea să citești un thriller în care nu există GPS, camere sofisticate, dispozitive de urmărire, lasere, smartphone-uri și internet, un thriller de modă veche, în care personajele se bazează mai mult pe propriile simțuri, inteligență și intuiție pentru a depăși obstacolele rămâne o experiență reconfortantă. Resursele protagoniștilor, fie că vorbim de Sherlock Holmes, de Hercule Poirot sau de alți investigatori mai mult sau mai puțin cunoscuți din zona policier, par relativ la îndemână, par suficient de familiare încât rezolvarea enigmelor să fie elegant de simplă, să ne amintească că nu e nevoie să ai superputeri sau super bugete pentru a dejuca și decodifica aparențele bine orchestrate de ceilalți.

În această căutare a familiarității dată de duleul inteligențelor și nu a complexității informaționale în competiție de procesare, am găsit thrillerul lui Ken Follett, un clasic al genului, ecranizat și în anii ‘80 într-un film cu Donald Sutherland, intitulat Prin urechile acului.

Este vorba de o perspectiva istorică alternativă, cu spioni și curse contra cronometru cu o miză plauzibilă. În anul 1944, după ce au reușit să-și păstreze independența în urma Bătăliei Angliei și să-i respingă pe naziști din a domina complet Europa, britanicii și americanii se pregăteau să-și ia revanșa prin cea mai mare operațiune desant cunoscută vreodată: deschiderea unui nou front în Franța, inițiativa de care a atârnat cel mai puternic accelerarea înfrângerii lui Hitler. Dincolo de desfășurarea de trupe și planul îndrăzneț, portretizat în multe lucrări de ficțiune, fie ele cărți sau filme, Operațiunea Overlord (care a avut loc, în cele din urmă, în 6 iunie 1944) a necesitat o pregătire colosală, atât în ceea ce privește logistica și coordonarea unui număr atât de mare de oameni, materiale și vehicule cât mai ales în ceea ce privește secretizarea ei.

Armata germană era încă suficient de puternică pentru a respinge o invazie de proporții, atâta timp cât ar fi știut unde urma să aibă loc. Factorul surpriză a rămas esențial pentru succesul operațiunii. Ascunderea acestui secret, al destinației și momentului debarcării a fost una dintre cele mai provocatoare sarcini ale serviciilor de informații Aliate și unul dintre cele mai vânate secrete de către germani. Acesta este mărul discordiei în jurul căruia se învârte acțiunea romanului lui Ken Follett.

Până în 1944, britanicii au reușit să inducă în eroare Abwehr (serviciul de informații al Germaniei naziste) prin ample și complexe acțiuni de contraspionaj, dintre care operațiunile de diversiune au fost printre cele mai importante. Pe lângă monitorizarea și interceptarea spionilor trimiși de germani în Marea Britanie, englezii au ales să îi folosească pe aceștia ca agenți dubli, adică să îi lase activi dar să le furnizeze informații false germanilor. Mai mult decât atât, pentru a induce în eroare armatei lui Hitler, aliații au construit cazarme din lemn și modele la scală reală de tancuri, blindate și nave de război pentru a păcăli avioanele de recunoaștere în ceea ce privește locul de comasare a trupelor desant.

Supravegherea și controlarea acestui lanț sensibil de informație precum și a înscenării cu decoruri și armate false a reușit în realitate, atâta timp cât cel mai râvnit secret al debarcării din Franța s-a păstrat până în dimineața zilei de 6 iunie 1944, când Forțele Expediționare Aliate au luat prin surprindere țărmul Normandiei. Dar ar fi fost suficient ca un singur spion să reușească să penetreze blocada informațională Aliată și ghemul complex al diversiunilor ar fi fost falimentat iar Operațiunea Overlord posibil compromisă (Hitler și generalii săi oscilau practic între cele două potențiale destinații de debarcare: Pas de Calais, cel mai apropiat punct francez de țărmul britanic, respectiv plajele Normandiei – în cele din urmă germanii au căzut în capcană Aliată și au întărit mai bine Pas de Calais, destinația care s-a dovedit a fi iluzorie). Romanul lui Follett imaginează așadar, tentativa acestui unic spion, foarte bine pregătit, cu multă experiență, aproape invizibil și loial regimului nazist, de a dejuca eforturile aliate de contraspionaj.

Faber, protagonistul poveștii lui Follett, e un spion german inflitrat în Marea Britanie încă de dinaintea începerii războiului, un agent în care Hitler (devenit oricum tot mai paranoic în ultima parte a războiului) are deplină încredere și pe care Fuhrerul îl mandatează cu descoperirea planurilor Aliate de debarcare în Franța. Faber are atuurile esențiale: nu iese în evidență, e aproape invizibil pentru serviciile secrete britanice (care îi recunosc doar semnătura transmisiilor radio), are cel puțin două identități în Marea Britanie.

În plus este extrem de meticulos, de intuitiv și de prompt în acțiuni, cu o viteză de reacție fenomenală în cele mai imprevizibile situații și nu ezită să îi ucidă pe cei mai mulți pe care îi întâlnește, astfel încât să nu existe cineva care să îi recunoască fața. Follett explorează interesant psihologia acestui criminal expert cu sânge rece: trăsăturile sale paranoide, incapacitatea sa de a se simți în siguranță sunt fundamentale pentru eficacitatea sa, pe lângă disprețul față de superiorii militari (mai degrabă o loialitate față de profesie) care îl fac imun la corupere și recrutarea sa ca agent dublu.

Supranumit Der Nadel (Acul), Faber descoperă diversiunea Aliată, bazele militare false și unitățile din lemn, le fotografiază și încearcă să se întoarcă în Germania pentru a-i comunica rezultatul lui Hitler. O situație cu mize absolute pentru soarta războiului îi motivează în cel mai înalt grad și pe spionul german și pe britanici.

Cum urmărești un om despre care nu știi nici măcar cum arată și încotro se îndreaptă?

Cum părăsești o țară cu granițe foarte bine păzite care s-a pregătit ani de zile pentru o potențială invazie?

Caută britanicii acul în carul cu fân? Sau agentul german este aproape de a scăpa… prin urechile acului?

Suntem în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, deci jocul de-a șoarecele și pisica este cum nu se poate mai plin de suspans și mai elegant, e pur și simplu un duel al inteligențelor, un fel de joc de șah în care anticiparea următoarelor mișcări și gestionarea rapidă a imprevizibilului sunt esențiale. În timp ce MI 5 și agenții britanici interceptează unul dintre filmele pe care Faber încearcă să le trimită prin Ambasada Portugaliei în Germania, agentul german își acoperă cât mai repede urmele, căutând să ajungă la întâlnirea cu un submarin al Reichului, undeva spre Scandinavia.

Toată poliția este în alertă, toate gările sunt monitorizate, accesul în porturi e restricționat iar potențialele destinații rutiere pentru ieșirea din țară sunt și ele țintite. Dar nici Faber nu se lasă mai prejos, își șterge rapid urmele oricărui popas și ucide fără ezitare, câștigând întotdeauna cel puțin 24 ore în fața agenților britanici.

Timpul rămâne principalul inamic pentru ambele părți iar asta nu va face decât să precipite suspansul până la finalul romanului. Care va fi rezultatul confruntării și cât de aproape sau de departe este Faber în efortul lui de a compromiote debarcarea aliată vă rămâne să descoperiți în acest excepțional roman de spionaj care livrează un protagonist memorabil și o poveste credibilă pe un fundal istoric provocator.

Frica fusese mereu aproape de suprafața emoțiilor sale, poate că tocmai acesta fusese motivul pentru care supraviețuise atât de mult. Era incapabil să se simtă în siguranță. El înțelesese, în felul acela nelămurit în care câteodată oamenii ajung să înteleagă lucrurile fundamentale legate de ei înșiși, că tocmai acest sentiment de insecuritate fusese motivul pentru care își alesese profesia de spion. Teama de a fi slab făcea parte din sindromul care mai includea obsesia independenței, sentimentul de insecuritate și disprețul fată de superiorii militari.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.