Cad caramizile in jur. Se naruie universuri, se naruie sperante, planuri, vise. Pandemia a dat, pandemia a luat. Dincolo de vieti a luat energie, a luat zvac, a luat lumina, a dat cortizol si stres, dorinta de rupe cotidianul si a sparge. A spart incetisor si pe nesimtite, a spart inimi si familii, a spart destine si fericiri. Pandemia a adus razboiul. In primavara lui 2022, cand incepeau sa se trezeasca speranta si viata… a murit linistea. Duminica aceea de neimaginat in care s-a pronuntat “arma nucleara” pentru prima data in viata mea de adult. Duminica aceea in care lumea s-a imbulzit sa fuga, de parca fuga era izbavirea pentru a recastiga ceea ce oricum pierdusem. Linistea. Masinile cu benzina la refuz, conserve, apa, pasapoarte, declaratii notariale…Si apoi haosul verii. Fuga, traitul prin fuga si cu gandul la fuga. Traitul din razbunare. Ni s-au luat atatea ca simtim ca trebuie mereu sa recuperam. Timpul, viata.
Ma uit la ei. La toti ai mei. Sunt altii decat in martie 2020. Copiii mi-au crescut si si-au crescut parte din copilarie cu amintirea aceasta, a unei pandemii si a unui razboi despre care nu stim cum si unde si pana la cati. Cati vor fi murit suficienti pentru a mai crede ca exista pace dupa? Si pacea din suflete? Noiembrie asta friguros si care fura repede lumina….Ma uit in jur si lumea se preface ca se simte bine. Se zambeste, se vorbeste mult, se iese la restaurante, se bea, se chefuieste. Se rade. Si ca un zgomot de fond de fapt se invarte totul. Colturile gurilor sunt acolo cazute, inimile sunt mici. Relatiile sunt superficiale. E o fericire mascata in fiecare reintalnire, in fiecare normalitate retraita ca si cand am putea relua totul din acel martie. Nu se poate. Au trecut zile si nopti si luni intregi de tacere si frica si furie. Au cazut masti si relatii si au murit prietenii. Si noi toti suntem altii. Mai rai. Mai aprigi, mai egoisti, mai individualisti. Pandemia a taiat in carne vie si a indepartat, a schilodit si mutilat suflete. Distantarea fizica o fi trecut, distantarea sufletelor a ramas.
Acum 26 ani am gasit lumina impreuna, intr-un 20 noiembrie. Am chiulit de la ora de geografie, am taiat Cismigiul in doua. Am amintiri vagi cu miros de frunze cazute si acelasi frig patrunzator, cu mine neincrezatoare, cu el emotionat. Nu semanam deloc cu cei de azi, care ne culcam prea tarziu si ne trezim prea devreme. Care suntem parinti, cu grijile lor, cu temerile lor, cu lupta lor, departe de a fi sau de a pretinde perfectiunea. Lor, ale copiilor.
……….
Poate ca si acest 20 noiembrie va aduce ce aduce in fiecare an de 26 ani incoace. Binele. Linistea. Fericirea. Increderea. Pacea. Iubirea. Bucuria. Sanatatea. Craciunul. La multi ani noua, Radu. Raman aici.
PS: binele extraordinar al acestui sfarsit de noiembrie e ca am scris. Ca am putut. Ca am stors si nu am murit inauntru. Ca am dat masca jos, aia de pe insta de dimineata, aia cu filtrul de Bahamas. Traiesc si pot inca sa scriu.
