Sociolog și istoric al științei, Andrew Scullne amintește, în a doua ediția a memorabilului său volum publicat de Editura Polirom că: „Nebunia obsedează imaginația omenească. Ne fascinează și ne înspăimântă în același timp. Puțini sunt imuni la spaimele ei. Ne amintește insistent cât de firav poate să fie câteodată propriul nostru contact cu realitatea. Ne pune sub semnul întrebării percepția granițelor a ce înseamnă să fii om”. Chiar dacă, după a doua jumătate a secolului al XX-lea nebunia a devenit un termen desuet, fiind înlocuită de termeni precum: tulburare psihică, psihopatologie, fiind proiectată mai degrabă pe coordonate biologiste și genetice, odată cu dezvoltarea tehnicilor de explorare cerebrală, odată cu perfecționarea studiilor și a limbajului psihiatric, problematica dezechilibrului mintal va rămâne inevitabil legată de contextul cultural al dezvoltării omenirii.

Suntem și ființe biologice, dar suntem și ființe sociale iar psihicul nostru se dezvoltă adaptativ într-o lume culturală. Tendința și tentația de a înțelege tulburările psihice exclusiv ca dezechilibre moleculare, ca entități abordabile pur medicamentos, ca entități diagnosticabile în afara contextelor, este deopotrivă îngustă și riscantă, așa cum pare să sugereze și reputatul profesor de psihiatrie Mircea Lăzărescu. Într-o colecție de eseuri (care urmează să fie continuată la Editura Polirom), Mircea Lăzărescu, un specialist cu valențe enciclopedice (un pasionat de literatură și filosofie) ne propune o lărgire a orizontului înțelegerii tulburărilor psihice. În această perspectivă mai generoasă, tulburările psihice nu sunt doar comportamente aberante aleatorii corelate cu anumite dezechilibre moleculare, ci ele derivă de fapt din structuri culturale funcționale (sau micromodule psihoantropologice), din dispoziții preexistente și necesare, perfecționate în lunga istorie socială a umanității. Între nebunie și sănătate nu se află un hău de netrecut, ceva pe deplin incomprehensibil, ci există un anumit tip de continuitate. Starea depresivă sau maniacală, ideile obsesionale, anxietatea, ca să luăm doar câteva exemple, sunt patologice doar la o anumită intensitate și atunci când încep să se manifeste acontextual. Pe de altă parte, ele au avut un sens și se întemeiază pe dispoziții care ne-au făcut să fim mai adaptabili și eficienți în a trăi împreună.

„Psihopatologie, persoană și cultură” este o colecție de articole/eseuri pe care autorul le-a publicat în ultimii zece ani și care se adresează deopotrivă specialiștilor în sănătate mintală, dar și publicului larg. Apelând la exemple din literatură, filosofie, antrenând și o perspectivă fenomenologică, Mircea Lăzărescu elaborează reflecții interesante care intersectează felul steril, clinic în care înțelegem astăzi o parte a tulburărilor mintale (după manuale de diagnostic care selectează expresia anumitor manifestări considerate patologice), cu felul în care au fost ele prezente sau oglindite în istorie/artă, explorând și ipoteze legate de rolul acestor adaptativ cultural, nu doar pur evolutionist, în sens biologic.

Sunt capitole care explorează tema personalității, a conceptului de persoană, respectiv a manierei înguste în care am ajuns să înțelegem tulburările de personalitate (care ar avea de câștigat la o deschidere spre dialog cu tradiția moral-spirituală de înțelegere a persoanei, cu analiza unor personaje memorabile din literatură precum Stavroghin (personajul lui Dostoievski), Fernando Vidal Olmos (personajul lui Ernesto Sabato) care sunt cazuri sugestive ce scapă modelelor actuale de diagnostic).

Cele mai interesante capitole sunt cele care abordează psihopatologia dintr-o perspectivă fenomenologic-culturală. Mircea Lăzărescu vorbește despre anxietatea socială care are la bază rușinea, o disponibilitate importantă pentru constituirea comunităților. Fie că e legată de pudoarea sexuală, de un eșec, de oprobriu, când vine vorba de rușine rămâne esențială privirea celuilalt, poate tocmai de aceea specific patologiei rușinii este trăirea senzitivă relațională și atenția care credem că ni se acordă exagerat (când trăim anxietatea socială, simțim că privirea celorlalți este dezaprobatoare și orientată frecvent asupra noastră). Această bază a anxietății devine mai apoi o anticameră pentru potențiala simptomatologie psihotică. Trăind experiența de a fi în centrul atenției celorlalți într-o manieră dezaprobatoare, ajungem de la anxietate socială, la tendințe de personalitate evitantă și mai apoi chiar la delir de persecuție.

Un alt eseu provocator este cel care explorează tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă (acei oameni despre care spunem că sunt zgârciți, perfecționiști, preocupați de control și organizare). Ceea ce astăzi este doar un diagnostic pentru un anumit tip de disfuncționalitate are însă în spate tendințe cunoscute încă din vremea miturilor și filosofiei antice (Prometeu cel prevăzător și scepticii cei îndoielnici). Stilul comportamental obsesiv-compulsiv a avut un impact major în succesul anumitor epoci culturale sau ideologice: de la romanii disciplinați și riguroși, la epoca triumfului rațiunii care a început cu Descartes și a continuat cu Kant. Imaginea omului serios, muncitor, activ, autocontrolat a devenit apoi dominantă ca model al burgheziei protestante.

Episodul maniacal este caracterizat prin idei de grandoare, vorbire și gândire accelerate, energie crescută, necesar scăzut de somn. Manualele de diagnostic pierd însă din vedere hipersociabilitatea, comportamentul festiv al maniacalului (care cântă, dansează, recită adesea poezii) care a jucat un rol social important în istorie (să ne amintim doar de sărbătorile carnavalești medievale sau de rolul bufonului la curțile regale). Această stare care predispune, la o anumită intensitate, la manifestări creativ-culturale, la comportamente prosociale devine patologică doar atunci când e rigidă și decontextualizată.

Trei eseuri tratează pe larg psihopatologia delirului. Mircea Lăzărescu privește ideile delirante sistematizate (adică acele idei neconforme cu realitatea și imune la critică) ca perturbări ale resimțirii propriei identități. Apelând la perspectiva conform căreia ne construim identitățile narativ și jucăm, implicit, o serie de roluri în existența noastră de zi cu zi adecvate și legitimate de context, autorul vede ideile delirante ca un salt într-o lume imaginară unde, la fel ca în lumea reală, continuăm să jucăm anumite roluri ce par însă inadecvate celor din jur. Exemplul princeps al acestei perspective este chiar Don Quijote, protagonistul lui Cervantes care intră în pielea unui personaj imaginar, proiectându-se pe o orbită psihotiformă, așa cum o numește profesorul Lăzărescu. Există o mulțime de idei delirante și scenarii asociate (oameni care cred că sunt urmăriți de serviciile secrete, care cred că vorbesc cu îngeri, care cred că sunt otrăviți, că sunt descendenți sau înrudiți cu familii importante etc.) și totuși, mai frecvent în practica clinică chiar și de astăzi, continuăm să ne întâlnim cu unele mai frecvente: delirul paranoic de urmărire și supraveghere, delirul religios, delirul de transparență și influență (faptul că gândurile noastre sunt cunoscute și influențate de cei din jur). De ce sunt ele mai prezente? Care este baza lor adaptativă, modulul psihoantropologic care le fundamentează? Vă rămâne să descoperiți în cartea profesorului Lăzărescu, „Psihopatologie, persoană și cultură”.

Colecția de eseuri a profesorului Mircea Lăzărescu este o pledoarie pentru înțelegerea și aprofundarea psihopatologiei, cu mijloace conexe clinicii. Doar păstrând disponibilitatea fenomenologică și interesul antropologic putem facilita acest tip de înțelegere care, din păcate, astăzi pare să fie neglijată și abandonată, în detrimentul inventarierilor de tip clinic și diagnostic. Preocupați doar să listăm și să tratăm simptome, riscăm să pierdem din vedere persoana și sensul anumitor experiențe care, nu întâmplător, devin tot mai frecvente în societatea contemporană. Poate doar trecând dincolo de stratul pur clinic și terapeutic, poate doar revenind la abordările precum cea popularizată de profesorul Lăzărescu vom putea facilita un anumit tip de empatie și vom putea ajunge la rădăcinile mai profunde și umane ale experienței „nebuniei”.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.