Pare o judecată aproape intuitivă la nivelul simțului comun să spui că oamenii sunt în căutarea fericirii, că e natural să ne dorim să obținem plăcerea și să evităm durerea. Chiar dacă e o viziune hedonistă simplistă, cu greu n-am putea fi măcar parțial de acord cu ea, raportându-ne la propriile noastre experiențe de viață obișnuite. Cu toate acestea, așa cum ne amintea Susan Cain, în volumul apărut la Editura Publica, intitulat Dulce-amar, există o dimensiune valoroasă și fertilă în întristare. Ne place să ascultăm o melodie melancolică, să urmărim un film cu final trist și trăim atunci o experiență particulară pe care autoarea americană o numea dulce-amară și care, desigur, amestecă elementele dureroase cu elementele satisfăcătoare.

Profesorul canadiano-american Paul Bloom analizează o ipoteză poate chiar mai îndrăzneață decât cea propusă de Cain, anume că suferința poate fi o parte esențială în împlinirea vieții și chiar ceva ce preferăm în detrimentul plăcerii în anumite contexte, cu condiția să avem posibilitatea de a alege. E vorba de faptul că experiențele negative ne pot aduce reziliență, creștere posttraumatică, că ne fac mai altruiști și asta e un lucru bun? Sau e vorba mai degrabă de o anumită dimensiune a naturii noastre, posibil masochistică?

Volumul Punctul Ideal, semnat de Paul Bloom, tradus și publicat de Editura Curtea Veche propune o explorare care trece prin numeroase studii pentru a examina relația noastră duală și particulară cu suferința. În esență, Bloom sugerează că noi alegem anumite experiențe negative (care implică durere, teamă și întristare) și le putem folosi de fapt ca sursă de plăcere, că o viață bine trăită e de fapt o viață care include mai mult decât plăcere și că există forme ale suferinței apărute din efortul de confruntare cu dificultățile care sunt chiar esențiale pentru a putea atinge scopurile înalte.

Deși visăm la o lume previzibilă, în care să fim omnipotenți și să ne putem satisface facil toate dorințele, distopiile explorate în literatura și în film ne amintesc, pe bună dreptate, să fim mai atenți la aspirațiile noastre înșelătoare. Minunata lume nouă, romanul lui Aldous Huxley proiectează scenariul plăcerii administrate medicamentos, la comandă, oricând și oriunde și ne ridică suspiciuni cu privire la calitatea unei vieți trăită sub anestezicul iluzoriu. Un episod din popularul serial „Zona Crepusculară”, pe care îl citează și Bloom, imaginează un om care moare, sufletul său ajunge într-o lume care seamănă cu Raiul, în care își poate îndeplini orice fantezie doar cu puterea minții. Doar că după ce simulează și actualizează o mulțime de scenarii plăcute fără probleme, individul se plictisește atât de tare încât cere să fie mutat în Iad, aflând însă, în cheia ironică, caracteristică serialului, că se afla deja acolo de la început.

Volumul lui Bloom analizează tipurile de suferință care pot fi relevante existențial pentru noi, precum și contextele și fundamentele alegerilor noastre în această direcție. Desigur, e de avut în vedere, preliminar, faptul că durerea are un rol adaptativ și că fără ea, ca mecanism de apărare, nu am supraviețui probabil mai mult de 20-30 de ani, așa cum sugerează situația celor cu anumite afecțiuni neurologice care nu pot percepe durerea sau nu se pot folosi de ea în scop defensiv.

Sub umbrela termenului de masochism benign, Bloom include acele experiențe punctuale, finite pe care le alegem în ciuda faptului că ne provoacă suferință. În această categorie intră: consumul de alimente foarte picante, băile fierbinți, filmele de groază, sexul brutal (cu toate practicile BDSM), exercițiile fizice intense. De ce am avea nevoie de asemenea experiențe? De ce le alegem benevol? Bloom propune câteva explicații. Una dintre ele este cea a teoriei contrastelor: apelăm la durere ca la un ecran de contrast pentru o experiență viitoare plăcută (usturimea pe care o resimțim după un ardei iute e calmată mult mai plăcut de o bere rece). Dar pentru ca situația să fie motivantă în acest sens, durerea trebuie să fie de scurtă durată, să dispară rapid și daunele să nu fie prea grave.

O altă explicație ar fi încercarea de a fugi de noi înșine: durerea ne captează atenția suficient de satisfăcător, ne ancorează pe deplin într-un prezent, ne scade anxietatea, ne mută focusul de la tot universul haotic al reflecțiilor și gândurilor din interiorul nostru – este poate ceea ce căutăm în BDSM (așa cum poate e vizibil în celebra dublă cinematografică a lui Von Trier, „Nymphomaniac” sau în populara serie de romane/filme Cele 50 de umbre ale lui Gray), în exercițiile fizice extreme sau în automutilare. Și în acest caz e nevoie ca experiența dureroasă să fie liber aleasă (de unde și diferența între BDSM și viol, cu consecințe emoționale asimetrice) și să fie temporară. Nu în ultimul rând, masochismul benign ar putea fi o cale de semnalizare socială: alegând anumite dureri, suferințe, ne putem demonstra curajul și adeziunea la un set de valori în fața celorlalți, putem atrage atenția asupra unor bune capacități fizice și psihice (ne asumăm ceva costisitor pentru noi, poate umilitor sau dureros, dar tocmai asta ne face mai de încredere pentru ceilalți).

O altă sursă frecventă de potențiale experiențe dureroase pornește din imaginația noastră. Citim cărți pline de drame și tragedii, ne uităm la filme horror și avem uneori curiozități sinistre (pe care le-au exploatat din plin cei care au gândit jurnalele de știri de la ora 17). Se aplică în acest caz teoria contrastului? Studiile în ceea ce privește teoria literaturii (care au încercat să identifice tiparele narative care ne atrag și funcționează) dar și o serie de experimente citate de Bloom pun în vedere și alte aspecte. Nu ne plac doar poveștile cu final fericit, nu e obligatoriu ca personajul să primească o recompensă la final, ci ne plac de fapt personajele care se confruntă cu un obstacol, cu un impas. Ficțiunea e și o formă de joacă, explorarea unor situații neplăcute pe care nu le trăim în realitate, dar pe care ne dorim să le simulăm.

Cealaltă specie de suferință pe care o analizează Bloom e cea care presupune un efort susținut, epuizant și costisitor pe termen scurt sau lung. Pe termen scurt, preferăm să facem cuvinte încrucișate sau să ridicăm greutăți. Deși nu suntem o specie care să aprecieze direct efortul (care presupune consum de energie), atunci când avem un scop de atins, când există obiective secundare cu dovezi de progres, când ne rafinăm măiestria sau stimulăm camaraderie, efortul devine ceva motivant, ceva ce ne poate duce în starea de flux (definită în mod practic, ca fericire, de psihologul Csikszentmihalyi). Dar suntem dispuși să facem și eforturi mai durabile. În această categorie de experiențe intră alpinismul sau creșterea copiilor. Poate părea paradoxal, dar familiile care au copii, cel puțin conform unor studii nu sunt mai fericite decât familiile fără copii, dimpotrivă. Și totuși, prea puțini părinți regretă decizia de a fi dat naștere urmașilor, chiar dacă asta aduce, mai ales în primii ani, un potențial dezechilibru în viața personală și de cuplu. Justificarea ar putea fi corelată cu un sentiment al sensului. Ultima parte a volumului aduce în discuție, provocator, relația dintre sens și fericire (și relativa lor independență).

Dens în exemple și studii interesante, dar accesibil în limbaj și argumentație, volumul lui Paul Bloom ne reașază față în față cu dimensiunea noastră paradoxală de căutători aparent contradictorii, dar în esență polimotivați.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.