Intuitiv, ne gândim la perseverență și la determinarea dedicată unui obiectiv ca la niște virtuți devenite aproape clișeice. În fond, nu e de mirare, atâta timp cât suntem bombardați de decenii întregi de rețete ale succesului care le ridică în slăvi. Probabil inspirate de factura americană a self-made-man-ului, a omului care nu se lasă descurajat de circumstanțe și continuă să persiste în atingerea scopului său și care, prin propriul efort și propriile forțe reușește în cele din urmă, conceptul de a acționa cu determinare pe termen lung a ajuns sinonim cu succesul, cel puțin în filosofia liberală care a penetrat societățile democratice mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Vedem acest mesaj repetat de multe ori, în producții cinematografice, în cărți, în cursuri de dezvoltare personală, în citate date de influenceri și miliardari: contează să îți dorești și să rămâi perseverent în pasiunea ta și vei reuși. În esență, cei care câștigă nu renunță, nu-i așa? Într-un asemenea context infuzat de optimismul determinării și stăruinței întru obiectiv, Annie Duke, o fostă cercetătoare în domeniul neuroștiințelor și o jucătoare profesionistă de poker propune o alternativă, nu doar din postura de avocat al diavolului, ci din aceea a unui om care a examinat și a trăit importanța renunțării. Annie Duke echilibrează astfel balanța dintre grit (un termen cuprinzător în limba engleză pentru curaj, îndrăzneală) și quit (termenul în engleză echivalent cu renunțarea).

Cartea lui Annie Duke, „Quit. Puterea de a ști când să renunți”, tradusă și publicată în limba română la Editura Publica se plasează îndrăzneț împotriva clișeelor optimiste, cu instrumentele psihologiei, dar și ale studiilor de caz din economie și sport (adică exact domeniile cheie în care profitul/câștigul sunt reperele centrale ale filosofiei perseverenței). Fără îndoială nu trăim într-o cultură care să favorizeze în vreun fel renunțarea.. Însă cu toate acestea, există destule argumente explorate în cele patru secțiuni ale volumului care să ne ajute să înțelegem de ce e ea importantă, care ne sunt vulnerabilitățile care ne fac să evităm renunțarea și cum putem să cultivăm măcar o artă, dacă nu chiar o știință a renunțării utilă în viețile noastre.

Primul aspect notabil pe care îl aduce în discuție Duke este unul de natură conceptuală, care anulează distincția încărcată moral prin care perseverența e încununată drept o virtute, iar renunțarea e echivalată cu un semn de slăbiciune. Privite mai atent, renunțarea și perseverența nu sunt neapărat două noțiuni opuse, ci sunt de fapt fețe diferite ale aceleiași decizii (când alegem să perseverăm, renunțăm la altceva, când alegem să renunțăm, de fapt ajungem să perseverăm în altceva). Astfel, departe de a fi o dovadă de lașitate, renunțarea poate fi privită ca un instrument util de a reacționa în fața unui peisaj în care datele inițiale (care ne-au motivat începutul acțiunii) au fost modificate.

Și totuși, de ce avem senzația adesea că renunțăm prea devreme? Când un sportiv decide să se retragă din activitate, când un investitor decide să renunțe la un cont, când un alpinist decide să se întoarcă din drum, toate aceste renunțări (inspirate și plasate la momentul potrivit, deci nu în urma unor consecințe deja catastrofale/ireversibile, cum ar fi pierderea integrității fizice sau pragul falimentului) sunt decizii stabilite într-un prezent care pare să arate bine, sunt decizii care par să fi fost luate prea repede și prea pripit. De fapt e firesc să pară așa, pentru că cel mai greu e să renunți atunci când ești în situație (și când tentația de a persevera în acel moment este de fapt foarte mare). Iar asta pentru că, așa cum explică Annie Duke, renunțarea inteligentă presupune să te desprinzi de prezentul tentant și să călătorești mental în viitor, să gândești în termeni de valoare așteptată (noțiune pentru care propune și o formulă matematică orientativă). E ceea ce fac frecvent veteranii startup-urilor din SUA, chiar dacă au afaceri care ajung să valoreze milioane de dolari la care renunță neașteptat și surprinzător pentru cei din jur (iar Annie Duke explorează exemple în acest sens), tocmai pentru că acel calcul al valorii așteptate nu este pozitiv. Nu e necesar să fii însă un milionar din Silicon Valley pentru a aplica această formulă. Ea poate fi utilizată și în decizii personale precum păstrarea unui job versus a accepta un alt job (în fond este ceea ce a făcut și autoarea când a renunțat la o carieră de cercetător în neuroștiințe, după ce și-a făcut un doctorat și a dedicat ani de viață pentru a accede în exigentele universități americane).

De ce suntem atât de temători să renunțăm? Sunt o mulțime de bias-uri (puncte oarbe, vulnerabilități) care ne fac reticenți la renunțare, deși ea ar putea fi cea mai bună decizie în multe situații, bias-uri pe care economia comportamentală și psihologia ultimelor decade le-au scos în evidență. În primul rând, avem o aversiune față de pierdere și, atunci când ne dedicăm unei pasiuni/unui scop tindem să amplificăm angajamentul (adică, chiar și când primim vești proaste, avem tendința să ne creștem eforturile de a lupta pentru obiectivul nostru, chiar și când asta ne duce mai departe în pierdere – sunt spectaculos de ilustrative în acest sens poveștile unor mari lanțuri comerciale din SUA, precum ABC sau Sears, care au căzut victimă acestui bias).

În al doilea rând, cădem pradă capcanei costurilor irecuperabile (ilustrate convingător de eșecul proiectelor de utilitate publică: tendința de a împinge mai departe finalizarea unui pod sau a unei rute de tren chiar și atunci când e clar că rezultatul va fi mai degrabă păgubitor și inutil pentru o regiune, doar în virtutea faptului că deja s-au cheltuit milioane de dolari pentru acea investiție care a ajuns să coste de zeci și sute de ori mai mult). Cu cât costul irecuperabil e mai mare, cu atât dificultatea de a renunța va fi mai mare (această capcană presupune că luăm în calcul doar resursele cheltuite deja până într-un moment, subestimând resursele pe care urmează să le pierdem cu fiecare zi care trece mai departe).

În al treilea rând, când vine vorba de renunțare aducem atingere în cele din urmă identității noastre. Atunci când ne-am propus un obiectiv sau un proiect, el deja e infuzat cu un simț al proprietății, cu ceea ce Duke numește efectul de deținere (ne atașăm ușor de obiecte, dar și de idei, credințe și decizii și ajungem să le atribuim valori mai mari doar pentru că sunt ale noastre- să ne amintim cât de mult ajungem să cerem pe un automobil pe care îl vindem, comparativ cu situația în care vrem să îl cumpărăm de la altcineva). Efectul deținerii e dublat și de efectul preferinței pentru status quo (adică preferăm inacțiunea, păstrarea condițiilor prezente uneori dezavantajoase, decât acțiunea care ne conduce spre o situație riscantă – e mai ușor să omiți, decât să comiți). Și desigur, suntem expuși disonanței cognitive (când informațiile vechi intră în conflict cu cele noi, ajungem adesea să raționalizăm informațiile noi pentru a justifica poziția inițială – e efectul care îi face pe cei din sectele milenariste să nu recunoască o falsă profeție sau pe fanaticii care pierd alegerile electorale să își susțină și mai abitir candidatul perdant).

Nu în ultimul rând, de cele mai multe ori manifestăm un optimism excesiv în proiectele noastre și suferim de miopia obiectivelor (cu cât avem obiective mai inflexibile, cu atât senzația de eșec și teama de renunțare vor fi mai mari, dincolo de faptul că obiectivele cresc efectul amplificării angajamentului – o demonstrează maratoniștii care ajung să termine curse cu picioare rupte, punându-și în pericol viitorul în a mai participa la o competiție sportivă vreodată).

Surprinzător este faptul că, chiar și conștienți de aceste biasuri, adesea tot cădem în capcanele mai sus menționate. De aceea, pornind de la exemple din lumea sportului și a startup-urilor, Annie Duke propune o cultivare a renunțării sănătoase. A gândi lucrurile în termeni de valoare așteptată, a proiecta criterii de eliminare (adică acele criterii în baza cărora ne programăm momentul renunțării oportune), a cere ajutorul (a avea un antrenor de renunțare – un reper foarte căutat în lumea start-up-urilor), a formula obiective flexibile și intermediare (prin care ne recunoaștem progresul, prin care descoperim câștigul nu doar în trecerea liniei de finiș), a gândi problemele în metafora maimuței care jonglează pe piedestal (e vorba de o metaforă de proiect propusă de un expert în inovație din SUA, devenită foarte populară între investitori, o metaforă care te ajută să recunoști părțile grele și ușoare ale unei probleme și să stabilești dacă efortul proiectului merită în cele din urmă), iată câteva dintre reperele pe care le folosește Annie Dukepentru a asambla o filosofie senină și utilă a renunțării.

Un volum menit să ne echilibreze avântul de neoprit, dar periculos și uneori falimentar în urmărirea obiectivelor, un volum menit să reabiliteze moral și practic o acțiune pe care uneori nici nu o putem numi fără disconfort (folosim adesea eufemismul schimbare, în loc de renunțare), „Quit. Puterea de a ști când să renunți” este o poveste de care avem mare nevoie în timpurile prezente, timpuri care privilegiază creativitatea și inovația, uitând că ele se termină adesea tacit în funduri de sac falimentare, tocmai din cauza încăpățânării noastre – renunțarea e de fapt o parte necesară din procesul de creștere inteligentă. Așa cum sugerează Annie Duke: „contrar opiniei populare, câștigătorii renunță mult. Așa câștigă”.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.