Alergăm câteodată sute de kilometri pentru a face
cunoştinţă cu cine ştie ce cultură, vestigii sau monumente, fără a
lua în consideraţie prea mult locurile dimprejurul
nostru.
La nici 40 de kilometri depărtare de centrul Bucureştiului
se află un locaş de cult ce păstrează între "zidurile" sale din
lemn o istorie nespusă a obidirii.
Se spune că ar fi fost construită dintr-un singur stejar prin
1530-1540, undeva pe la vreo 200 de metri de locaţia actuală.
Iniţial biserica avea în înălţime cam un metru mai puţin în partea
de jos, adică fără fundaţia actuală, era mai scundă şi în partea de
sus, neavând acoperiş din tablă, ci din şindrilă. Dacă azi, cu greu
intri prin porticul de intrare fără a te apleca, odinioară, când
era cu un metru mai scudă, trebuie să fi făcut serioase plecăciuni
pentru a îi putea trece pragul. Cred că tocmai acesta era scopul,
pentru aducere aminte a ceea ce înseamnă umilinţă, biserica fiind
construită pentru (şi de către) robii zonei la momentul respectiv.
Biserica este atestată documentar din 1791 pe vatra veche a
satului. În 1836, satul a fost tras la linie şi biserica a fost
mutată în locaţia actuală. Cu ajutorul Comisiunii Monumentelor
Istorice, în 1937 biserica a fost ridicată cam cu un metru pe
soclul de cărămidă care se vede astăzi şi a fost restaurată. Marele
istoric Nicolae Iorga a fost interesat de acest locaş de cult, prin
1932 făcându-i o vizită despre care în cei opt ani de viaţă rămaşi
se pare că nu a avut timp pentru comentarii prea ample.
Cum ajungi?
Pe DN1A dinspre Bucureşti spre Ploieşti, după ce se trece de
Buftea, Crevedia şi Lucianca, urmează Butimanu. După intrarea în
Comună, traversarea lacurilor din stânga şi dreapta drumului şi
urcuşul ce urmează, faceţi la dreapta (este un indicator spre
Barbuceanu) şi mai mergeţi circa un kilometru. Pe dreapta o să
vedeţi biserica. Dacă este închisă, întrebaţi prin sat şi va veni
cineva să vă deschidă.