(foto: Ilinca Zaharia)
Radu Vancu - Întâlnire Alecart
(reacția mea)>
Dacă vreau frumusețe, mă uit într-un catalog de decorațiuni
interioare, caut poze pe Pinterest. Poeziile pot fi și frumoase, și
urâte, și complexe, și simple, și pline de inedit și
fascinație, dar și încărcate de banalitatea din jurul nostru și din
noi - toate pot fi dimensiuni ale textului și ale noastre
deopotrivă...
Sau așa mi se pare mie, ce știu eu care sunt un complică-lume?
Poate pentru că preferințele mele estetice tind să fie minoritare,
sufăr de luciditate, cârcoteală, mofturi...
Nu de alta, dar când văd că oamenii aceștia frumoși au format „un grup de rezistență în fața urâtului, în numele frumosului, care au drept combustibil credința în literatură”, îi felicit pentru răbdarea pe care au avut-o între ei și mă gândesc la toți anii în care am fost incapabil să mă pun de acord cu ce înțeleg cei din jurul meu în ceea ce privește literatura, esteticul...
Mai rău, m-am singularizat tot mai accentuat în timp ce unii cărora credeam că am reușit să le dau niște lecții (dar a fost doar o iluzie a egoului meu, nu m-am străduit cu adevărat și din toți rărunchii mei, poate pentru că ambianța în care m-am aflat și mă aflu mă descurajează de la a mă implica totul) nu au învățat nimic sau au uitat curând, au regresat. Poate fi mult prea ușor să pierzi contactul cu literatura, iar nu oricine rezistă la toate problemele care apar din momentul asumării (mult prea) serioase. Cei mai mulți oameni se pierd pe drum după euforia stângace a începuturilor, am ajuns să constat și eu acest lucru...
„Când citești poezie e important să transformi textul într-un videoclip, textul să fie o bandă desenată” Didacticism de școală nouă care sper să fie pe cale să devină clișeul pe care să-l dinamiteze următoarea generație. Dar, de fapt, degeaba sper eu - lucrurile se vor întâmpla cum se vor întâmpla și, până una-alta, nici avalanșa de poezii narative, confesive, autobiografice, prozaice pe care au început să le producă tot mai mulți liceeni de vreo 10-15 ani încoace nu e decât vârful ghețarului. În România profundă, mentalitățile literare pot adeseori rămâne tributare standardelor ceaușiste. Liceele alecartiștilor, licartiștilor rămân excepția de la regulă, deocamdată. Așa că, dacă e să țin prea tare la povestea cu literatură, treacă de la mine propaganda asta inevitabil simplistă pe alocuri pentru literatură, păcat că e foiarte greu, ca tânăr/ă autoare/autor, să te orientezi în câmpul literar. Am ajuns să avem așteptări uriașe nu de la debutanți, ci chiar de la nedebutați. Poate e nerealist de multă „competivitate” în mentalitățile literare de la noi, pe care eu le percep de 2 ori mai sensibil...
Nu de alta, dar când văd că oamenii aceștia frumoși au format „un grup de rezistență în fața urâtului, în numele frumosului, care au drept combustibil credința în literatură”, îi felicit pentru răbdarea pe care au avut-o între ei și mă gândesc la toți anii în care am fost incapabil să mă pun de acord cu ce înțeleg cei din jurul meu în ceea ce privește literatura, esteticul...
Mai rău, m-am singularizat tot mai accentuat în timp ce unii cărora credeam că am reușit să le dau niște lecții (dar a fost doar o iluzie a egoului meu, nu m-am străduit cu adevărat și din toți rărunchii mei, poate pentru că ambianța în care m-am aflat și mă aflu mă descurajează de la a mă implica totul) nu au învățat nimic sau au uitat curând, au regresat. Poate fi mult prea ușor să pierzi contactul cu literatura, iar nu oricine rezistă la toate problemele care apar din momentul asumării (mult prea) serioase. Cei mai mulți oameni se pierd pe drum după euforia stângace a începuturilor, am ajuns să constat și eu acest lucru...
„Când citești poezie e important să transformi textul într-un videoclip, textul să fie o bandă desenată” Didacticism de școală nouă care sper să fie pe cale să devină clișeul pe care să-l dinamiteze următoarea generație. Dar, de fapt, degeaba sper eu - lucrurile se vor întâmpla cum se vor întâmpla și, până una-alta, nici avalanșa de poezii narative, confesive, autobiografice, prozaice pe care au început să le producă tot mai mulți liceeni de vreo 10-15 ani încoace nu e decât vârful ghețarului. În România profundă, mentalitățile literare pot adeseori rămâne tributare standardelor ceaușiste. Liceele alecartiștilor, licartiștilor rămân excepția de la regulă, deocamdată. Așa că, dacă e să țin prea tare la povestea cu literatură, treacă de la mine propaganda asta inevitabil simplistă pe alocuri pentru literatură, păcat că e foiarte greu, ca tânăr/ă autoare/autor, să te orientezi în câmpul literar. Am ajuns să avem așteptări uriașe nu de la debutanți, ci chiar de la nedebutați. Poate e nerealist de multă „competivitate” în mentalitățile literare de la noi, pe care eu le percep de 2 ori mai sensibil...
