La puțin timp după instaurarea regimurilor comuniste în Europa de Est, sub tutela și orchestrația Uniunii Sovietice, opozanții comuniștilor, mai mult sau mai puțin organizați, au căutat să susțină rezistența față de regim, convinși nu atât de propria lor victorie împotriva guvernelor întărite de Moscova, cât mai degrabă de pregătirea eliberării prin intervenția puterilor Aliate.

Intervenția americană, mult dorită și la noi, de cei care au întreținut rezistența armată în munți timp de ani de zile, mai ales la finalul anilor ‘40 și pe întreaga decadă a cincea, nu a mai venit însă. Odată ce sferele de influență politică au fost împărțite, odată cu falsificarea alegerilor în toate statele blocului estic, cu victoria comuniștilor și mai ales odată cu semnarea Tratatului de la Varșovia, pactul militar care asigura formal și practic dreptul de intervenție al puterilor comuniste în statele care ar fi îndrăznit să caute alternative politice la regimurile deja agreate, statele blocului estic s-au cufundat pe rând în dictaturi vegheate de Kremlin.

Pe măsură ce au trecut anii și Războiul Rece a devenit climatul de fond al epocii (cu propriile sale strategii ocolite), o intervenție a vestului a devenit tot mai puțin probabilă în mișcările de protest de după 1960 (cum ar fi Primăvara de la Praga sau revoltele Solidarității din Polonia). Cu toate acestea, în anii ‘50, est-europenii mai sperau încă într-o salvare din afară, reușind într-un moment eroic dar efemer o sfidare și o delimitare de Moscova.

Poate că niciun stat nu a crezut mai disperat și mai ferm în salvarea americanilor decât Ungaria în 1956. În octombrie 1956, maghiarii au reușit, chiar și pentru câteva zile, să aducă un regim cu viziuni reformiste la putere într-un miez de sateliți comuniști, să îl apere în stradă cu forțe militare improvizate și mai ales să execute gestul diplomatic esențial care să-i invite pe americani. Liderul reformist Imre Nagy a luat inițiativa potențial salvatoare de a declara neutralitatea Ungariei în raport cu Tratatul de la Varșovia și de a solicita retragerea armatei sovietice din Budapesta. Astfel, devenind neutră, Ungaria putea spera ca ONU să vadă într-o posibila intervenție militară a URSS un act de agresiune și să treacă la susținerea maghiarilor inclusiv prin forță militară.

Eroismul maghiarilor și mai ales gestul diplomatic esențial au rămas însă fără ecou pentru că tabla de șah a Războiului Rece era mult mai mare și, exact în acea perioadă începea Criza Canalului Suez cu implicații și mize mai mari pentru puterile vestice, iar acest lucru i-a lăsat pe unguri fără susținere. Imre Nagy ar fi reușit poate să obțină reformele și chiar să îi facă pe sovietici să-și reconsidere staționarea trupelor sovietice în statele comuniste, dacă aripa dură din partidul lui Hrușciov nu s-ar fi alarmat din cauza execuției membrilor poliției politice ungare, AVO. Despre acele zile de octombrie incredibile din 1956, în care David l-a înfruntat pe Goliat, zile care au mobilizat spontan un număr imens de oameni care au luptat în stradă împotriva tancurilor sovietice (la început, cu succes) ne detaliază romanul Margaritei Morris, o poveste în care autoarea ilustrează determinarea și curajul maghiarilor, dar și durerosul preț plătit de budapestani pentru afirmarea libertății.

Apelând la o poveste de familie și la istorii de viață ale oamenilor obișnuiți, Margarita Morris construiește un roman cu aer hollywoodian, spectaculos, sintetic dar și prietenos pentru un cititor neinițiat cu atmosfera totalitaristă și cu contextul epocii. Mai precis, povestea autoarei britanice e alcătuită din două părți: prima se petrece între 1952 și 1953 și are ca scop construirea biografiei protagoniștilor, în climatul tot mai sufocant dens în frică a regimului comunist ungar. Povestea e centrată în jurul familiei lui Marton Bakos, un profesor universitar maghiar arestat de poliția politică AVO. Marton Bakos trece printr-un clasic proces înscenat, cu interogatorii violente, declarații măsluite, în urma căruia ajunge într-un lagăr de muncă, fără să știe de fapt ce crimă a comis împotriva regimului. În tot acest timp fiica sa, Katalin încearcă să se descurce în comunitatea care o stigmatizează și o evită de frică (în fond, este ruda unui om declarat indezirabil de regim). Viața ei de învățătoare, la fel ca viața altor muncitori, precum Zoltan și Sandor (pe care Morris îi urmărește în paralel) e marcată de supraveghere din umbră, de lipsuri compensate doar de discursuri propagandistice și limbaj de lemn la locul de muncă, prin activiștii de partid recent instalați. Interesant este că Morris aduce în atenție și perspectiva colaboratorilor, în mod special prin Tamas un tânăr soldat recrutat în AVO care trăiește momente de șovăială, deși are încredere în regim, atunci când e pus să execute sarcini violente.

După moartea lui Stalin, Marton Bakos este eliberat, alături de mulți alți deținuți politici iar în 1956, după o revoltă a studenților, se declanșează năpraznic revoluția budapestană la care mii de maghiari participă direct în stradă. Personajele din prima parte vor trăi chiar în miezul evenimentelor. În vreme ce Katalin își va îngriji tatăl acasă, soțul ei Zoltan alături de prietenul acestuia Sandor și de Andras, fostul coleg de prizonierat al lui Marton Bakos vor fi în prima linie a luptelor de pe bulevarde, iar vecina lor Roza, prietena lui Andras va îngriji răniții la spitalul neîncăpător.

În această a doua parte a cărții care acoperă practic zilele grele din octombrie 1956, Morris urmărește luptele inegale dintre tancuri și mulțime, atmosfera de tensiune și incertitudine și mai ales situațiile confuze moral pentru budapestani. Pe de o parte, cei ce vor ajunge cunoscuți drept rebelii revoluției se vor organiza în câteva centre și vor coordona rezistența armată. Ei vor avea de înfruntat atât armata sovietică staționată în Budapesta, cât și forțele poliției politice AVO. Depășiți numeric, cei din AVO se vor refugia în câteva clădiri, în vreme ce armata sovietică va primi ordin de retragere după înțelegerea dintre Nagy și autoritățile de la Moscova (conform căreia, Nagy urma să restabilească ordinea, cu condiția ca Armata Roșie să părăsească țara).

În cele din urmă va avea loc un război civil, căci budapestanii anticomuniști vor căuta să regleze conturile cu colaboraționiștii. În afară de Tamas, personajul aflat în cea mai gri zonă din punct de vedere moral care reflectă în privința schimbării taberei, mulți alți membrii AVO vor continua să tragă în populație, în timp ce colaboratorii lor vor părăsi Budapesta și vor aștepta, vigilenți, mișcarea sovieticilor, gata să pregătească informarea ofițerilor pentru represalii. Prin câteva personaje schițate în această a doua parte, Morris capturează tipologii controversate sau admirabile moral: de la informatori cinici, subofițeri cruzi și fanatici, ofițeri din umbră plănuind mișcări strategice în avans la ambulanțieri generoși, barmani încăpățânați și alți atâția. Cu mult elan și încredere, un număr de budapestani e dispus să lupte până la moarte (și este interesantă și solidarizarea populației din provincie care susține rebelii cu alimente și produse de strictă necesitate în aceste zile grele) chiar și când rezultatul înfruntării, mai ales după întoarcerea sovieticilor va fi ușor de anticipat.

Care va fi prețul pe care îl vor plăti protagoniștii pentru implicarea în această revoltă vă rămâne să descoperiți.

La mai bine de 60 de ani de la acel moment unic și eroic în peisajul Războiului Rece, trăim o perioadă instabilă politic în care Rusia e din nou o potențială amenințare. În acest context, nu doar în amintirea unui moment istoric pilduitor și important, putem citi o poveste despre solidaritate, despre iertare, despre eroism, despre loialitate dar și despre reconciliere în vremuri de criză, despre consecvența de a trăi și a risca pentru lucrurile în care crezi.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.