Citind articole de pe blogul meu, verişorul meu din Spania a dorit să încerce să scrie. Am să vă povestesc odată mai multe despre el. Până atunci, deoarece mie mi-a plăcut, vă cer şi vouă părerea: ce credeţi, a reuşit să scrie un prim articol bun?

Regăsire

…Linişte… întuneric… Există linişte? Există întuneric? Sunt, înainte de a fi. Ceva se mişcă. Există se mişcă? Sunt, înainte de a şti. Iarăşi nu mai este nimic. Trece ceva timp. Cât timp? Nu ştiu, căci sunt înainte de intrebare. Iarăşi se mişcă! Acum ştiu, se mişcă, doar atât. Ceva se mişcă, din nou! Acum simt ceva aspru. Ce este? Este ceva pe care-l ating cu degetul. Ah, ştiu, deget, dar nu-l ştiu pe nume. Îi ştiu doar forma. Deci, în sfârşit, ştiu ce se mişcă, dar nu mai ştiu nimic altceva şi cred că este totul. În acest moment, universul întreg este un deget. Iarăşi trece ceva timp, dar nu ştiu cât trece căci nu am noţiunea timpului. În plus, sunt doar un deget pierdut în nemărginire! Simt din nou ceva, ceva care mă deranjează. Cum deranjul nu încetează, mă scarpin. Era o gâdilătură! Unde m-am scărpinat este piciorul, dar nici lui nu-i ştiu numele, căci sunt înainte de a-mi pune întrebări. Acum ştiu că degetul nu este totul, că mai este ceva înafară de el. Timpul continuă să treacă, dar de fapt nu are sens pentru mine. Totuşi, ceva insistent îşi face loc în capul meu şi mă mişc. Era celălalt braţ şi-l aveam sub cap. Îmi amorţise şi îl scot de acolo. Acum, totul se lărgise. Mai era şi un braţ, un braţ amorţit. Eram pe punctul de a şti! Dar totul era ceţos, încă… Cel care trebuia să ştie era şi, parcă, nu era. Şi când nu era, unde era? Simt o durere. Ceva mă doare, şi mă doare tare. Da, este capul. Atunci deschid ochii. Fac un efort de gândire. Ce este? Este începe deja să aibă sens, dar nu răspund căci nu-mi este prea clar. Cel care trebuia să ştie venea de departe. Spun venea pentru că nu ştia unde se afla şi ce făcea acel corp întins pe jos. Acum când scriu aceste rânduri ştiu că vine de undeva, căci mă trezesc câteodată cu savoarea unei lumi îndepărtate în suflet, o lume fascinantă şi plină de sens. Dar acolo unde călătoreşte îşi aduce aminte de aici? N-o voi şti niciodată, căci mă găsesc în partea asta a existenţei!

Simt întunericul din jurul meu, dar ignor dacă este tot timpul întuneric. Plutesc în necunoscut. Totuşi, această senzaţie de a fi, de a exista, îmi este insuficientă, căci simt o presiune înăuntru, de a şti cine sunt. Este o aspiraţie spre mai mult, spre un echilibru, acum pierdut. Dintr-o dată, imagini, zgomote, senzaţii încep să-mi defileze prin minte, la început fără legătură între ele, după care încep să capete sens. M-am reîntors complet. Ştiu unde sunt şi ce fac, întins pe covor. Mă reîntâlnisem cu un prieten şi, de bucurie, petrecuserăm până târziu în noapte. Nu prea-mi aminteam cum ajunsesem acasă, dar ce mai conta? Parcă nemulţumit de descoperire, adorm din nou, ca să uit. Când mă trezesc mă simt mai bine şi mă reîncorporez imediat. Nu mai fac niciun efort ca să ştiu cine sunt. Acum sunt treaz, dar încă stau cu ochii închişi. Mi-e frică să mă scol şi mi-e frică să aprind lumina şi să-mi reiau viaţa de zi cu zi. În plus, remuşcările! Aşa că rămân cu ochii închişi, rămân cu mine însumi. Mă chircesc cum pot, îmi strâng genunchii la piept şi-mi pun pătura-n cap. Această poziţie şi întunericul mă protejează, mă linişteşte. Rămân o bună parte de timp, aşa. Totuşi încep să mă gândesc la ce mi se întâmplase. Era pentru prima dată când nu putusem să ajung la mine. Este ca şi cum stăpânul a plecat de acasă şi la întoarcere a găsit uşa închisă. Minele ăsta se constituie atunci când cel plecat se întoarce şi poate intra. Poate că ar trebui să fiu mulţumit cu ce mi se întâmplase. Până acum mi se părea normal să mă trezesc dimineaţa şi să mă regăsesc. Acum ştiu că această normalitate nu este obligatorie. Îmi pun multe întrebări, dar nu găsesc un răspuns satisfăcător. Toate aceste întrebări mă apropie de o lume fantastică, o lume care mă învăluie într-o senzaţie de mister. Mă las cuprins de acest mister şi lumea din jurul meu îşi pierde consistenţa. Legile se diluează şi totul se umple de posibilităţi. Am impresia că pot schimba totul, dar n-o fac, ci numai experimentez această senzaţie de imponderabilitate, de pace. Barierele se dizolvă şi nu mai există decât aici şi acum. Simt că mă împrăştii prin lucrurile din jur, iar esenţa mi se contopeşte cu a lor. Totul este în tot şi este bine aşa. Nici timp, nici spaţiu. Nimic. Doar o acută senzaţie de contopire. Încerc să prelungesc cum pot aceste momente dar, până la urmă, misterul se pierde.

Reîntoarcerea este tristă. Acum îmi dau seama cât de chinuitoare este senzaţia de a fi, senzaţia de normalitate. Totuşi, rămân cu o stare de spirit schimbată, renovată. Acum pot să-mi reiau viaţa de unde o lăsasem ieri.

Pîrvu George Samirel

Spania, Vila Seca, 6 februarie 2017