Ca parte a blocului european, în armonie cu coordonatele occidentale și România s-a aliniat de ani de zile, măcar legislativ, standardelor privind incluziunea diversității și a combaterii discriminării. După ani de zile de cercetări, putem spune cu destulă siguranță astăzi că discriminarea este rea, că generează consecințe psihologice durabile și îngreunează calitatea vieții celor discriminați. A face eforturi reparatorii sau preventive pentru ca anumite categorii sociale, etnice sau de gen să nu mai fie discriminate, a încerca să combatem reflexe îndelung exersate de ideologii extremiste sau regimuri totalitare e ceva dezirabil pentru o societate democrată care își respectă cetățenii. Pe de altă parte, acest principiu general a născut însă și un paradox, corelat parțial o altă consecință paradoxală a democrației (care tocmai prin toleranța generală pretinsă devine vulnerabilă la grupurile extremiste care o pot răsturna): suntem cu atât mai democrați cu cât suntem mai toleranți, astfel încât o societate cu atât mai democratică e o societată mai diversă. Pe de altă parte, o societate cu cât este mai diversă, cu atât reduce numărul de lucruri pe care le avem în comun considerate necesare  pentru un sentiment de apartenență la comunitate. Suntem inevitabil diferiți, dar avem nevoie și de numitori comuni pentru a avea o viață satisfăcătoare laolaltă. Cu cât gradul de asemănare se diluează mai mult și cu cât diferențele pretinse a fi respectate de ceilalți sunt în creștere, cu atât interacțiunea între semeni devine mai puțin fluidă, mai dificilă, cu atât există riscul de a ne simți mai înstrăinați, mai hipervigilenți, mai suspicioși și mai anxioși în raport cu semenii, atâta timp cât categoriile intuitive, fundamentate pe simțurile noastre (și care ne dau un grad de evidență asupra unei realități) sunt dizolvate. Astfel, cu cât suntem mai democrat toleranți, cu atât pare mai dificil să ne exprimăm public și să ne conectăm cu semenii.

Acest paradox pare să fie bine exprimat de ascensiunea mișcărilor tip woke (preocupate de discriminare, nedreptate rasială sau socială) care au adus consecințe ambivalente: un nivel mai bun de vizibilitate, de respect și de integrare a celor diferiți, dar și un nivel sporit de anxietate și tensiune socială. Cu precădere în SUA și mai puțin în Europa, cultura de tip woke (un termen umbrelă și nu neapărat precis pentru activiștii corect politici, cancel culture, social justice warriors) a adus consecințe notabile la nivel societal: de la agenda de studii a universităților (care au dezvoltat programe dedicate studiilor rasiale, de gen etc) și până  la politicile de personal ale companiilor (care au pus la punct protocoale de incluziune, au creat posturi pentru persoane neurodiverse și diverse în gen, au creat norme de adresare și au reglementat comportamentele la locul de muncă), culminând mai ales cu sancțiuni morale și chiar administrative pentru cei care au refuzat să se alinieze la aceste tendințe, mai ales  în decada 2010-2020. Problema cu mișcările de tip woke este nu doar aceea că îngreunează interacțiunea dintre semeni și ne mobilizează să fim mai atenți la felul în care gândim și ne exprimăm, ci că, la limită, ajung să ne provoace perspectiva profundă asupra lumii, întemeiată pe ceea ce considerăm evidențe ale simțurilor și ale științei: azi putem vorbi de bărbați însărcinați, azi penisul nu mai este doar un organ masculin, azi tradițiile magice pot fi la fel de legitime ca o teorie bazată pe principiile lui Newton. În acest context era de așteptat să apară și mișcări de contrareacție. Iar dacă la noi în România poziții de rezistență la cultura woke vin mai degrabă pe filieră ortodoxistă, de extremă dreaptă, greu sustenabile pur rațional, apariția cărții lui Jean Francois Braunstein „Religia woke”, măcar diversifică paleta de întâmpinări critice, deși nu neapărat în cea mai convingătoare formă și nu neapărat în cel mai potrivit moment.

Traducerea volumului semnat de profesorul de la Universitatea Paris 1 Pantheon-Sorbonne care se vrea o contrareacție legitimă la atacurile woke din universități (care au dus la destituiri și la procese în corpul academic) aduce în discuție o teză tare: mișcarea woke nu este doar o ideologie a emancipării, ci mai degrabă se comportă ca o mișcare religioasă, periculoasă prin caracterul fanatic și lipsit de deschidere spre dialog. În prima parte a volumului, Braunstein elaborează în prelungirea altor autori (teza originară îi aparține lui John Mcwhorther) despre așezarea mișcării woke în descendența protestantismului american, atâta timp cât pledează pentru o deșteptare a conștiinței și o viziune transformatoare asupra lumii (asemănătoare religiei). În mod particular însă, așa cum sugerează Braunstein, e vorba de o religie elitistă (născută în zonele academice bogate, de top, americane, acolo unde credințele de lux au înlocuit obiectele de lux prin care se diferenția o clasă socială), de sorginte universitară (ceea ce este îi conferă forță și pericol, pentru că originează exact în locul în care ar fi putut fi supusă criticii și dezbaterii), a cărei răspândire a fost facilitată mediatic și economic. Alte particularități pe care le ridică Braunstein: nu e o religie preocupată de iertare, ci de condamnarea păcatului (pozițiilor discriminatorii, ofensatoare), nu e o religie care să promită un viitor echilibrat, evită dialogul, exclude din discuții sau din actul de predare și cere inclusiv rescrierea trecutului (Winston Churchill, George Washington sau Cristofor Columb sunt doar câteva din personalitățile față de care cultura woke a cerut o reconsiderare). 

În a doua parte a volumului, Braunstein explorează nucleul de conținut al culturii woke bazată pe trei direcții: teoria genului, conform căreia nu există o legătură între natura corpului și identitatea sexuală, astfel încât oamenii își construiesc realitatea genului total desprins de evidențele biologice (care nu există, de fapt), teoria rasei conform căreia sistemul occidental e inevitabil rasist și orice nuanțare și evitare a poziției de vinovăție doar prin natura faptului că te naști alb e o afirmare grosieră a rasismului, respectiv teoria relativistă (epistemologia punctului de vedere) care indică faptul că orice adevăr pretins nu doar de științele umane, ci chiar și de cele reale (precum matematica sau fizica) e impregnat ideologic. Astfel, în versiunea lui Braunstein, mișcarea woke, în numele unor idealuri de toleranță și echitate, conduce de fapt la un monopol îngust asupra discuțiilor academic, la o vânătoare de vrăjitoare, la o anulare a dezbaterilor, la o disoluție a spiritului critic și al universalismului științelor reale. Rezultatul indezirabil și criticat de Braunstein e ascensiunea unei societăți la fel de rasiste (un rasism inversat), fluidă până la incomprehensibilitate și dizolvantă în ceea ce privește cunoașterea.

Discuțiile în jurul chestiunilor solicitate de cultura woke nu sunt însă noi și vin pe o moștenire filosofică mai veche, îndeosebi pe disputa dintre realism și constructivism. Foarte grosier spus, realiștii empiriști au pledat mereu că există o bază naturală, evidentă, neutră ideologic care nu poate fi contestată (chiar dacă oamenii de știință trăiesc și ei în comunități marcate de valori sociale) în vreme ce constructiviștii pledează pentru ideea conform căreia realitățile sunt mai degrabă create prin concepte și limbaj. Poziția lui Braunstein e evident o critică realistă la adresa extremelor constructiviste. Din acest punct de vedere, cartea lui Braunstein nu e rea pentru spațiul public românesc, obișnuit să extragă contraargumente mai degrabă din zona ortodoxist-religioasă pentru a critica perspectiva woke.

Pe de altă parte, critica lui Braunstein e cel mult relevantă pentru formele extreme constructiviste ale wokeului (care neagă absolut orice determinare realistă, evidentă empiric), nu și pentru formele moderate. Dincolo de potențialele derapaje, există o dimensiune protectivă încă relevantă a culturii woke pentru categorii discriminate social care au acces la consolidarea și la legitimarea unei perspective asupra propriului corp și propriei vieți, doar prin depatologizare. Încă există discriminare rasială, încă există persoane care nu se conformează standardelor de gen atribuite și pentru care acceptarea socială e un reper necesar. Toate acestea nu sunt parte a unei conspirații sau a unei invazii apocaliptice și au nevoie de incluziune.  

În același timp, critica lui Braunstein apare târziu, în contextul în care mișcarea în formele extreme a pierdut teren până și în SUA, acolo unde politicile de diversitate au fost temperate, rețelele de social media și-au actualizat regulile normative de postare, iar companiile s-au relaxat de asemenea în privința normării relațiilor dintre angajați. Din acest punct de vedere, cartea lui Braunstein, „Religia woke”, raportată la situația globală, nu doar la cea din România (unde proeminența woke a fost oricum redusă) pare inutil de alarmistă. Pe de altă parte, apariția volumului în contextul ascensiunii mișcărilor suveranist-naționaliste, ar putea livra, în mod inoportun, muniție intelectuală pentru a întări un anumit val de intoleranță. Cu toate acestea, cartea lui Braunstein nu e de trecut complet cu vederea, măcar ca bază de dezbatere pentru un anume tip de extremism, cu argumente ceva mai sofisticate.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.