aici nu mai locuieşte nimeni
priviţi templul acesta, acum e gol,
şi până şi umbrele mă ocolesc
cândva eram plin de viaţă, soarele mi se scurgea printre
degete
creionându-mi ochii, buzele, neliniştile şi întrebările
dar zilele zburau rupând aşchii de suflet
împutinându-mă până la dispariţie
o pădure de portocali
sufletul meu tânjea după primenire
aşa că am aruncat toate seminţele îndoielii
şi din toată sărăcia şi uscăciunea
a înflorit o pădure de portocali
cine tânjeşte după curăţenie şi puritate
să caute sprijin chiar şi într-un pumn de îndoieli
