Ma gandesc la articolul sfarsitului de an de cand a inceput nebunia. Nu, nu va fi acesta. Pur si simplu m-am oprit din ce faceam prin bucatarie, intre rasetele baietilor si am venit la tastatura laptopului. Am pus castile pe urechi si ascult Surf Mesa-ily. Stiu, e usurel si siropos. Undeva deep down imi vine sa plang si sa rad in acelasi timp, pentru ca s-au adunat… Imi scria aseara o doamna, greu de citit printre randuri, cum de rezist in acest stres continuu, dar nu, nu era cumva cu empatie in totalitate, era si o doza de repros acolo. Da, l-am simtit. Repros ca nu am reusit sa merg mai departe, sa iau partea frumoasa a lucrurilor.

Nu pot INCA oameni buni. Inteleg ce ziceti si am incercat. Trebuie sa ma credeti ca am incercat, cel putin de pe 25 incoace, pana atunci am fost o leguma mergatoare, intre infectia urinara, afectarea digestiva care a urmat antibioterapiei si toate combinate cu oboseala adunata. Am incercat sa-mi numar binecuvantarile (e o expresie citita in social media). M-am holbat si eu la poze cu oameni intre decoruri de iarna pozati la fotografi si in loc sa vad frumosul lor (ca sunt tare reusite multe astfel de sedinte foto), ma intrebam cum au stat fara masca intr-o incapere cu altcineva care nu era din familie. Stiu, am ramas printre ultimii care NICIODATA in ACEST AN (NI CIO DA TA) nu am stat fara masca cu altcineva intr-un interior Mai, dar niciodata e niciodata. Nici mama, tata, frati pe care nu-i am, prieteni etc. Pentru ca asa suntem noi doctorii, antrenati sa rezistam. Daca nu trebuie sa bagam bisturiul decat pe dreapta, pai 100% din cazuri il bagam pe dreapta. Daca se examineaza bolnavul numai pe stanga, pai NUMAI pe stanga il examinez. Daca nu trebuie sa ma vad cu nimeni, ca sa imi scad sansele de a-mi imbolnavi toata familia, pai eu mor cu dreptatea in dinti si nu calc stramb. Niciodata.

A fost greu sa vad ca in jurul meu ceilalti traiesc cvasinormal. A fost dureros FIZIC sa vad oameni fara reguli, fara masti, fara prudenta, cu gandul numai la petreceri si excursii. Stiu, sunt greu de inteles. Am trecut prin toate fazele emotionale. Am ajuns cu greu la acceptare si asa am ramas in cuibul meu (sa nu ii zic bula). Pentru un om eminamente social si vesel izolarea fizica ar fi trebuit sa fie un chin si NU A FOST. Surprinzator, nu a fost. De aceea mi-a fost si atat de greu sa inteleg de ce altora le este atat de greu si se plang atat de mult. Mie mi-a placut cu baietii mei in 2020. E unicul lucru pe care l-am gasit cu adevarat de memorat la capitolul bune.

(Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay)

Pe de alta parte aciditatea mea, venita din oboseala, frustrare (nu, n-am stiut ce e frustrarea pana in 2020…) a indepartat multa lume. A cernut multe prietenii de conjunctura. Mi-am luat multe unfrienduri, unfolw-uri, un…ce vreti voi de la oameni care CONTAU inainte. A durut si asta. Sunt oameni care mi-au fost in casa, care mi-au fost la aniversari, care mi-au stiut secrete, care mi-au impartit emotii…Am simtit o data in plus ca a fost vina mea ca am fost atat de naiva iar si iar si iar si iar…Ca m-am lasat amagita. A trebuit sa ma ridic o data in plus si sa merg. Nu stiu daca inainte, dar am mers. Si nu, nu povestesc despre pacienti…

De Craciun am scris numai celor care au ramas. Si cum putini copii au fost cu adevarat bolnavi in 2020 in afara covidului, mi-au scris putini. Cei mai putini din orice Craciun de pana acum. …Sunt oameni de la care am asteptat un an intreg un “ce mai faci?” si nu a mai venit. Sigur ca pana in martie 2020 stiusem macar din timp in timp, in functie de cat le crescusera sau nu copii, macar cate o poza cu ce produse biologice are fiecare pediatru de Romania in telefon.

Au ramas putini. As fi vrut sa scriu putini, dar buni. Dar am invatat in 2020 ca increderea aduce durere si ca e bine sa o pastrezi pentru ai tai. Asa ca inainte de a scrie bunele lui 2020- promit sa le scot de undeva-TREBUIA sa-(mi) spun ce am SCRIS mai sus. Sa inchid 2020 si sa il las sa se puna praful pe el. O merita. Si inca ceva: multumesc R(adu). Nu vrea si nu va iesi niciodata din spatele meu, dar mereu, mereu l-am simtit acolo, neconditionat. Sunt o norocoasa.

Revin.

Semnat: Irina. Doar eu insami. Fara mamica. Fara pediatru.