Emil Cioran, născut pe 8 aprilie 1911, a fost considerat de către critici un adevărat Nietzsche modern, cu un simț al umorului aparte. Tocmai acest simț al umorului a compensat natura anxioasă și sumbră a scrierilor sale. Iată câteva aspecte ale vieții acestui filosof citit și în prezent de mulți cititori români și străini:

1. Emil Cioran a fost un filozof de origine română și autor a multor cărți de filosofie care reușesc și astăzi să ridice semne de întrebare. Cu toate că nu era limba sa maternă, autorul a scris aproape toată viața în limba franceză, împrumutând scrierilor sale stilul elegant al acesteia. Stilul său de scriere, fragmentar și iscusit, i-a determinat pe mulți să-l considere un mare maestru al aforismului. Pentru Cioran, scrierea fragmentară a devenit vocația care l-a ajutat să-și împlinească destinul, acela de filosof, scriitor și „homme de fragment”. Scrisul a fost pentru Cioran o formă de a se elibera de frici și gânduri sumbre. De altfel, considera că „o carte este o sinucidere amânată”. Așa cum Șeherezada amâna moartea povestind, Cioran amâna moartea scriind.
2. Printre temele preferate de autor se numără eșecul. Cioran vedea viața ca pe un eșec pe care nici moartea, nici poezia nu ar fi putut să-l corecteze. Eșecul pare că l-ar fi însoțit pe autor de-a lungul vieții, în urma implicării în diverse proiecte politice care au eșuat, acesta fiind obligat să plece din țară.
3. Cioran a scris prima sa carte, Pe culmile disperării, când avea 23 de ani, în doar câteva săptămâni. Cartea a apărut într-o perioadă foarte încărcată pentru autor, când suferea de crize serioase de insomnie.
4. În a doua sa carte, Cartea amăgirilor (1936), Cioran vorbește despre natura gândurilor sale nocturne, care îi conturau stilul cărților. Cioran a privit boala ca pe o provocare, iar insomnia ca pe o experiență de testare, consolidare, un eveniment nefericit care cerea stoicism.
5. În a treia carte a lui Cioran, Lacrimi și sfinți (1937), filosoful a transformat insomnia într-un soi de katharsis sufletesc. Purificarea prin durere aproape a sfințit opera sa, care a rămas mărturie pentru frământările sale, un adevărat rug de sacrificiu. De-a lungul vieții, autorul a păstrat câteva elemente care și-au lăsat amprenta incofundabilă în fiecare scriere de a lui: cafeaua, insomnia, boala, dar și obsesia morții.
6. Cu toate că primise o bursă de student la Paris și urma să scrie o disertație de doctorat pe o temă filosofică, Cioran a știut că nu o va scrie niciodată. Și-a dorit mai mult să ducă o viață de boem. Nu avea nevoie să se angajeze, deoarece universitatea îi asigura tot confortul. Însă la vârsta de 40 de ani, autorul a fost expulzat din acest rai, din cauza unei legi adoptate la acea vreme, care interzicea înscrierea studenților care depășiseră douzeci și șapte de ani. Autorul a fost sprijinit de prietenii săi români (Ionesco), de les vieilles dames du Paris, pe care le distra cu o conversație sclipitoare în schimbul unei cine copioase, și chiar de cei de la Biserica Ortodoxă Română din Paris, unde mergea des pentru a mânca gratuit.
7. Emil Cioran a scris în Schimbarea la fața a României despre „drama nesemnificativității” poporului român și despre „mica cultură” a țării natale.

Cioran a analizat țările europene ca Germania, Rusia, Franța sau Spania, și a ajuns la concluzia că există culturi mari, medii și mici, iar istoria este scrisă de prima categorie, celelalte două fiind doar apariții trecătoare pe scena lumii, destine eșuate care nu lasă amprente istorice sau culturale importante. Filosoful constată faptul că „lipsa unui dinamism primordial” și permanenta căutare a siguranței, au făcut din poporului român un popor inert, fără voință.

România a învățat rapid toleranța, adoptând încă de la început caracteristici specifice pentru epocile de maturitate ale culturilor mari, dar fără să cunoască succesul acestora și faima. „Românii au trăit o mie de ani ca plantele”, spune Emil Cioran, reproșând poporului român faptul că nu a ieșit din anonimat și că a rămas cu fața întoarsă spre trecut, păstrător al unor valori morale desuete, valori care nu au sprijinit evoluția spre o cultură mare. Agerimea minții, fatalismul, autoironia și resemnarea care definesc poporul român l-au făcut pe Cioran să afirme faptul că „toți românii nu suntem decât niște copii bătrâni”.

• În Căderea în timp, Cioran vorbește despre omul căzut în timp, care chiar dacă nu prosperă, cel puțin s-a obișnuit cu noua lui condiție. Conform acestei condiții, omul care nu își cunoaște propria istorie, trece prin aceleași experiențe iar și iar, repetându-le la nesfârșit.
• Gândirea ulterioară a lui Cioran prezintă o caracteristică particulară care, în lipsa unui termen mai bun, poate fi numită disperare veselă (Cioran se vede pe sine ca un pessimiste joyeux). Viața poate fi de nesuportat, insomnia este chinuitoare, însă scrisul îl ajută să iasă din impas. Deoarece reușește să își exprime gândurile și emoțiile prin scris, acestea devin mai tolerabile pentru autor.
• Cioran a murit la 20 iunie 1995. În ultimii ani ai vieții sale a suferit de Alzheimer și a fost internat la Spitalul Broca din Paris, deoarece începuse să uite totul într-un ritm rapid. În cele din urmă, nu mai putea numi nici cele mai elementare lucruri. În cele din urmă a uitat cine este cu totul.

Considerat fiind un om făcut din fragmente, portretul filosofului Cioran reflectat ca într-o oglindă spartă este o proiecție a ființei în text, o ființă care a redat excelent anxietatea modernă. Această metodă, care l-a impus ca filosof internațional al pesimismului și aforismelor, este mai mult decât o simplă reprezentare imagistică a ființei, este un mod de a înțelege lumea reflectată și în oglinda ruptă și fragmentată a textului.

Fragmentul, neterminatul, intervalul, sunt cuvintele care îi atrag interesul și îi stârnesc pofta de scris. Fragmentul este chiar divinitatea care îi conferă o motivație surprinzătoare pentru credința sa, care pare pierdută de multe ori, deoarece Dumnezeul fragmentar este un Dumnezeu care vrea să fie descoperit și care, la rândul său, pare să tăgăduiască tautologia.