Așa cum te-am obișnuit, am pornit la drum și în această lună pentru a descoperi Scriitorii lunii Iunie, din seria Scriitori la infinit, autori importanți care au în comun luna în care s-au născut, dar și faptul că atât opera, cât și biografiile le sunt peste măsură de captivante.

Însoțește-ne în călătoria noastră și află mai multe despre Franz Kafka și stilul kafkian, Fernando Pessoa și heteronimii săi și lasă-ne să te surprindem cu cele descoperite despre Salman Rushdie și ale sale Versete satanice.

Franz Kafka – 3 iunie 1883

Franz Kafka, scriitor modernist de origine cehă, s-a născut pe 3 iunie 1883 la Praga și este important de amintit în seria noastră de articole Scriitori la infinit deoarece este un autor fundamental, a cărui valoare este de necontestat pentru literatura universală. Scrierile sale sunt ele însele o atmosferă, definitiv specifică lui Kafka – punctată de groază, absurd, umor negru, bizar și anxietate. După cum spuneam, stilul unic al lui Kafka a avut un impact extrem de puternic asupra literaturii, cehul aflându-se pe lista scurtă de autori a căror nume s-au transformat în adjective pentru a exprima specificul operei acestuia și anume: kafkian.

Scurt portret biografic

Kafka s-a născut în Praga Imperiului Austro-Ungar, într-o familie de evrei. Praga era pe atunci capitala Regatului Boemiei, în care se vorbea cu precădere cehă. Tatăl îi este Hermann Kafka (1854–1931), iar mama, Julia (1856–1934).

Am menționat faptul că scriitorul era evreu în contextul antisemitismului în creștere de la începutul secolului al XX-lea, dar mai ales fiindcă părinții acestuia, cu toate că respectă formal tradițiile evreiești, se îndreaptă mai mult spre societatea europeană. Hermann vorbește fluent ceha și se integrează cu succes în comunitate, folosindu-și numele – care înseamnă „stăncuță” în cehă – ca logo pentru magazinul său de galanterii. Tatăl Kafka, insistă, însă, ca fiul să fie educat în spirit german. Franz va învăța de asemenea ebraica și ceha, pe care, însă nu o va cunoaște îndeajuns de bine pentru a crea literatură, germana va rămâne, deci, limba de expresie a geniului său.

Această polivalență a identității tânărului Kafka – vorbitor de limbă germană într-o societate predominant cehă, făcând parte dintr-o mică comunitate evreiască – îi crește atât nesiguranța, cât și sentimentul de neapartenență. Se consideră un proscris, un străin atât față de evrei, cât și de cehi ori germani, iar atitudinile antisemite ale celor din urmă nu ajută acestei crize de identitate.

Relația dintre tatăl și fiul Kafka este una dintre cele mai notorii din literatură.Scrisoare către tata este epistola, acum faimoasă, pe care Franz o scrie părintelui său și reprezintă una dintre cele mai sfâșietoare imersiuni în viața personală a unui scriitor. Dincolo de a fi doar un reproș sau o confruntare a victimei cu agresorul său plin de autoritate, scrisoarea este o magnifică dovadă a geniului literar kafkian. Ioana Pârvulescu declară următoarele cu privire la acest subiect:

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, așa cum se întâmplă adesea cu corespondența, ea nu conține nici cea mai mică intenție literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câștigă întotdeauna în fața vieții.“

Franz blamează atitudinea rece și reproșurile constante tatălui său tiran. Îngrozit de acest tată-colos în copilărie, tânărul își acuză părintele că l-a mutilat emoțional întreaga copilărie, sufocându-l și acaparându-i gândurile. Se pare că fiul i-ar fi înmânat Scrisoarea mamei sale, în ideea de a ajunge la tatăl despotic, însă aceasta nu-i respectă dorința, din frica de a isca un scandal. Se bănuiește, așadar, că Hermann nu a aflat vreodată ce a pus pe hârtie fiul său. Cert este că Scrisoarea este o comoară, o frântură din sufletul tulburat al lui Kafka, transformată într-o valoroasă bijuterie literară.

Kafka transcende și mediul jurnalului (Jurnal, 1910-1923). Dincolo de a folosi jurnalul în modul tradițional, acesta creează o nouă operă, pictează o lume strecurată prin propria sită. Aici regăsim tot ceea ce Kafka nu a transpus în literatura sa.

Jurnalul lui Kafka mă cutremură și mă urmărește și-n somn. – Mircea Cărtărescu

Jurnalul este capodopera literară a lui Kafka. – The New Yorker

Mircea Cărtărescu declară: „Kafka este mai mult decât un autor pe care-l iubesc, este Autorul, Scriitorul însuși, tocmai pentru că nu a fost niciodată scriitor, ci mult mai mult. Kafka e deasupra scriitorilor modernității tocmai pentru că nu a fost un scriitor. Pentru că a călcat toate regulile meseriei și artei scriitoricești. Pentru că a trăit întreaga sa viață ca o santinelă la limitele limbajului, care, după spusele lui Wittgenstein, sunt și limitele lumii. Acolo unde se sfârșește domeniul științelor, al artelor, al filozofiei, al cunoașterii umane, acolo unde poezia și credința încep să gâfâie din lipsa de aer. Spre sfârșitul vieții, Kafka devenise el însuși o carcasă locuită de un zeu. Vocea sa nu mai putea fi înțeleasă.”

Kafka a fost toată viața firav și bolnăvicios, motiv pentru care încearcă, pe tot parcursul vieții să-și întărească trupul pe care și-l urăște cu patimă cu ajutorul exercițiilor fizice zilnice, prin tratamente naturiste, dar și prin dieta vegetariană pe care o respecta cu strictețe. (Viața secretă a marilor scriitori, Robert Schnakenberg). Acesta moare de tuberculoză la doar 40 de ani, într-un sanatoriu.

Dincolo de corpul care l-a trădat în cele din urmă, psihicul specific lui Kafka, geniul său, este cel cu adevărat valoros, cel care a dat naștere unei opere la fel de particulară precum cea a lui Dickens, Poesau a altor mari scriitori.

Stilul kafkian

„Știi că ești un mare scriitor atunci când numele tău devine adjectiv. Cum am putea descrie ceva drept kafkian dacă nu l-am fi avut pe Kafka?” – Viața secretă a marilor scriitori, Robert Schnakenberg, Editura Art

O scriere kafkiană este aceea care, dincolo de a fi specifică autorului ceh, avocat de meserie, redă o atmosferă de coșmar, opresantă, bizară chiar, dar mai ales absurdă. Birocrația este cea care, spre exemplu în romanul săuProcesul, este pictată ca fiind întruparea absurdului, a raționamentului ce se învârte în cercuri ilogice. Amânarea absurdă și inexplicabilă a procesului personajului K., este cea care face ca acest personaj principal să-și pună la îndoială chiar facultățile mintale. În fragmentul de mai jos se poate observa nevoia, hotărârea și insistența de a căuta sens și logică în comportamentul unor oameni care refuză să își explice acțiunile de neînțeles:

„Ce fel de oameni erau aceștia? Despre ce vorbeau ei? Cărei autorități aparțineau? K. trăia doar într-un stat constituțional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate. Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuință? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte ușuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el și să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor chiar când era amenințat din toate părțile. În cazul de față însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei.

Nici vorbă, totul părea a fi o glumă; o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine știe ce motive – poate fiindcă azi era ziua lui, ziua când împlinea treizeci de ani – asta s-ar fi putut, firește; poate că ar fi fost de ajuns doar să le râdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să râdă împreună cu el; poate că paznicii erau, de fapt, niște comisionari culeși de pe stradă, cum de altfel și păreau să fie”. – Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom

K., personajul lui Kafka, pe care ne este ușor să-l asociem chiar scriitorului, caută răspunsuri într-o societate care pare că se încăpățânează să-i ascundă adevărul și chiar mai mult, care poate nici nu are un adevăr de ascuns, ci care acționează haotic, cu malițiozitate împotriva unui om care nu se știe vinovat de vreo injustiție și căruia, foarte important, nu i se împărtășește nicicând motivul pentru care are loc procesul. Mulți critici consideră că imaginea tatălui scriitorului este atât fantoma care bântuie, cât și influența cu ajutorul căreia creează această autoritate patriarhală absolută în universul său literar. Hermann este cel care îl ține prizonier în acest proces de judecată continuă în viața personală, fără să se ajungă vreodată la o concluzie și care îi sufocă precum un nor gros de fum personajele principale.

Procesul lui K., amânat la nesfârșit, pentru care primește sfaturi amețitor de ineficiente de la propriul avocat („Ai dăunat enorm procesului tău, care se urnise pe calea cea bună!” – Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom, crează această stare de anxietate continuă, care nu primește consolare pe întreg parcursul narațiunii. Nevroza rezultată din această situație absurdă, alienarea și bizarul sunt teme specifice nu doar acestui roman, ci întregii opere kafkiene.

„Să primească acum clienții și să discute cu ei? În timp ce procesul lui continua, în timp ce, sus, în pod, funcționarii tribunalului rămâneau aplecați peste dosarul procesului, el trebuia să aibă grijă de afacerile băncii! Nu era asta oare un fel de tortură aprobată de tribunal, ca un adaos la proces? Și-o să țină cineva seama, la bancă, de situația lui specială, atunci când îi va aprecia munca?” Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom

Știai că Franz Kafka nu a terminat nici unul dintre cele trei romane – Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927) – și că și-a distrus mare parte din scrieri? Max Brod a adunat și a publicat postum toate scrierile lăsate în urmă de Kafka și moartea sa prematură, ignorând instrucțiunile ferme ale scriitorului și prietenului său bun de a le incendia. – Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom

Despre nevroza kafkiană

Kafka era nevrotic, știm acest lucru atît din datele biografice ale autorului, cât și din ceea ce putem citi printre rândurile scrierilor sale.

Criticii literari Wellek și Warren, în cartea lor Teoria literaturii, menționează fugitiv nevroza lui Kafka în capitolul Literatura și psihologia, abordând-o sub umbrela a două întrebări.

Prima întrebare este legată de nevroză ca motivație de creare a scriitorului: „Dacă scriitorul este un neurotic, nevroza este aceea care îi furnizează temele operei sau constituie numai motivarea acesteia?” Legat de această primă problemă pe care și-o pun, cei doi cad de acord că nevroza în sine nu este demnă de menționat în critică ori de luat cu adevărat în seamă cu privire la opera unui autor, căci „atunci scriitorul nu se cade să fie deosebit de ceilalți contemplativi”, de alți asemenea lui care suferă de alte caracteristici psihologice ori cărora le stă, pur și simplu în fire să despice firul în patru.

A doua întrebare, însă, și-o pun astfel: „dacă scriitorul se dovedește un neurotic prin temele lui (așa cum în mod sigur dovedește Kafka), cum se explică faptul că opera lui este inteligibilă pentru cititor? Scriitorul pesemne că face mult mai mult decât să consemneze istoricul unui caz clinic”. – Teoria literaturii, Rene Wellek, Austin Warren

Important este, așadar, ce a reușit să realizeze Kafka cu a sa nevroză. Această trăsătură a personalității sale transcende, cu siguranță, zona de diagnostic biografic.

Kafka își transpune visceral nevroza pe hârtie și transmite starea sa de anxietate cititorilor săi, însă acesta nu este un scop în sine. Perspectiva prin intermediul căreia el și personajele sale experimentează lumea, viața și societatea este cea care este cu adevărat valoroasă și care îmbogățește literatura în întregul său. Felul prin care cehul ne ajută să percepem societatea, atmosfera atât de particulară în care pășim, copleșiți de încărcătura scrierilor lui este ceea ce face din nevroza lui Kafka o experiență literară inedită, puternică și necesară.

Știai că Franz Kafka a lucrat ca avocat la o companie de asigurări și că scria în secret, noaptea?

Lumea scriitorului, lumea lui Kafka

Continuând această idee a perspectivei, a percepției transmise cititorului, ajungem la un alt punct în care este menționat Kafka de către Wellek și Warren, și anume:

„(…) romancierul prezintă nu atât un caz – un personaj sau o întâmplare – cât o lume. Marii romancieri au toți o astfel de lume – care se suprapune lumii empirice, dar se deosebește de aceasta prin conținutul ei coerent. Uneori este vorba de o lume care poate fi localizată pe glob – ca Barsetshiereul și orașele marilor catedrale și comitate din Anglia lui Trollope sau ca Wessexul lui Hardy; dar alteori – ca la Poe – nu este vorba de o astfel de lume: înspăimântătoarele castele ale lui Poe nu se află în Germania sau în Virginia, ci în suflet. Lumea lui Dickenspoate fi identificată cu Londra; cea a lui Kafka, cu Praga veche: dar ambele lumi sunt într-un mod atât de specific „proiectate”, create și creatoare – făcând posibilă, prin aceasta, recunoașterea în lumea reală a unor personaje dickensiene sau a unor situații kafkiene – încât identificările par cu totul lipsite de importanță”. – Teoria literaturii, Rene Wellek, Austin Warren

Așadar, Dickens își pictează personajele pe deplin reconoscibile, arhetipuri pe care le reinventează și pe care le transformă în personaje tipic dickensiene, într-o Londră care a fost cândva, iar Kafka creează situații absurde, imposibil de suportat într-o Pragă „veche”, birocratică. Putem recunoaște ambele orașe mari occidentale din operele celor doi. Acest lucru se întâmplă, însă și când vorbim despre mulți alți scriitori, astfel că simpla recunoaștere nu este un scop în sine. Ceea ce îi delimitează pe cei doi de alți scriitori ori creatori, elementul cu adevărat fascinant, este puterea specificului de care se bucură operele lor. Ceva din lumile create de către aceștia este de neconfundat cu alte lumi.

Lumea lui Kafka este atât de impregnată de groaza existențială – exemplificată, poate, cel mai bine în nuvela sa, Metamorfoza, în care personajul principal, Gregor Samsa, se trezește într-o dimineață transformat peste noapte într-un imens gândac a cărui singură grijă este că va întârzia la serviciu și că nu-și va mai putea susține financiar tatăl și sora – de absurdul birocratic punctat inconfundabil în romanul său Procesul sau calitatea suprarealistă a scrierilor sale care fructifică tema coșmarului – o realitate atât de bizară și apăsătoare, de lipsită de sens, încât capătă valențe suprarealiste, febrile, imaginate.

Lumea „proiectată, creată și creatoare” este cu adevărat triumful lui Kafka, o lume de neconfundat, cu propria gravitație creatoare.

Ficțiunea absurdistă

Această lume specifică lui Kafka a impactat literatura considerabil. Tot criticii literari Wellek și Warren sunt cei care spun următoarele legat de genul literar:

„Unul dintre foloasele evidente ale studierii genurilor este faptul că atrage atenția asupra dezvoltării lăuntrice a literaturii, asupra acelui aspect pe care Henry Wells (în New Poets from Old, 1940) l-a numit genetica literară. Oricare ar fi raporturile literaturii cu alte categorii de valori, cărțile sunt influențate de alte cărți, cărțile imită, parodiază, transformă alte cărți – și nu numai pe cele care le urmează în ordine strict cronologică. Pentru definirea genurilor moderne, probabil că metoda cea mai bună ar fi să se pornească de la o anumită carte sau de la un anumit autor foarte influent și să se caute apoi ecoul produs: de pildă, repercursiunile literare ale operelor lui Eliot și Auden, ale lui Proust și Kafka”. – Teoria literaturii, Rene Wellek, Austin Warren

O repercusiune a operei kafkiene a fost dezvoltarea literaturii absurdului, la care aderă și scriitori precum Albert Camus ori Eugen Ionescu. Criza existențialistă, lipsa unui scop ori a sensului, sunt elementele care stau la baza acestei ramuri a literaturii.

Influența operei lui Franz Kafka este ceea ce rămâne în urma scriitorului ceh, dincolo de moștenirea scrierilor sale:

„Viziunea grotească, halucinantă, impregnată de anxietate a lui Kafka a influențat puternic mulți scriitori, de la existențialiștii francezi la Salingersau Saramago”. – Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom

În cazul meu se poate cunoaște foarte bine o concentrare asupra scrisului. După ce mi-am dat seama c, din punct de vedere organic, scrisul reprezintă cea mai fertilă orientare a ființei mele, totul s-a precipitat în aceasta direcție, lăsând fără preocupare toate aptitudinile ce vizau plăcerile sexului, plăcerea de a mânca și de a bea, bucuria meditației filosofice și a muzicii. Mi-am pierdut vlaga în toate aceste direcții. A fost un lucru necesar, pentru că energiile mele, în ansamblul lor, erau atât de reduse, încât numai concentrate la un loc puteau sluji, într-o oarecare măsură, scopului de a scrie. – Franz Kafka

Fernando Pessoa – 13 iunie 1888

Fernando Pessoa s-a născut pe 13 iunie 1888 la Lisabona și este considerat unul dintre cei mai importanți poeți portughezi din toate timpurile. Harold Bloom, critic american, susține despre Pessoa că este cel mai reprezentativ poet al secolului al XX-lea, alături de poetul chilian,Pablo Neruda.

Rămas de mic orfan de tată, Fernando Pessoa și-a petrecut copilăria în Africa de Sud, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Aici își face studiile și primește educație în limba engleză, influență lingvistică ce va fi constantă în opera sa. În anul 1905 se întoarce la Lisabona, pe care nu o mai părăsește niciodată. Aici se înscrie la Facultatea de Litere, însă își abandonează studiile după doar un an și începe să frecventeze cercuri literare avangardiste.

Publică cu regularitate articole în diverse reviste literare portugheze și se resemnează, câștigându-și traiul ca traducător din engleză pentru agenții comerciale.

Misterios și complex, Fernando Pessoa a devenit o importantă referință pentru poezia secolului al XX-lea.

Heteronimie sau despre existența mai multor EU-uri într-un singur spirit

Fernando Pessoa este cunoscut în lumea literară pentru nașterea într-un mod creativ și intuitiv a numeroaselor identități alternative în ceea ce privește scrierea de poezii și romane.

În domeniul scrierii literare, termenul de heteronim se referă la un autor fictiv, care, în ciuda dimensiunii imaginare, se caracterizează printr-o personalitate atent construită. Heteronimilor li se inventează o biografie, o operă, construindu-se, astfel, autori distincți.

Acești heteronimi coexistă cu autorul și formează un soi de extensie a personajului său.

Spus într-o manieră simplistă, conceptul de heteronim se referă la unul sau mai mulți scriitori creați de un autor, pentru a scrie în diferite stiluri.

Termenul de heteronim a fost folosit prima dată de Speusipp, nepotul lui Platon, referindu-se la un nume care desemnează același lucru. Apoi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Soren Kierkegaard, părintele existențialismului, se folosește de heteronimie în scrierile sale, inventând, astfel, șapte heteronimii. Însă, la începutul secolului al XX-lea Fernando Pessoaajunge să dezvolte conceptul de heteronim, fiind cu adevărat unic în contextul liricii moderne, construindu-și, așadar, întreaga viziune poetică în jurul acestor heteronimi. În cazul lui Pessoa au existat cel puțin 70 de heteronimi, cea mai mare parte a operei sale, fiind semnată de aceste personalități inedite cu biografii și activități diverse și distincte. Cei mai cunoscuți heteronimi sunt Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos și Bernardo Soares, cel căruia Pessoa i-a atribuit „Cartea neliniștirii.”

Lista scriitorilor care s-au folosit de heteronimii în opera lor este lungă, însă îi amintim pe următorii: Walt Whitman, Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Victor Hugo, Moliere, Voltaire.

Opera sau în căutarea unei identități pierdute

Fernando Pessoa avea doar 6 ani când a creat primul său heteronim prin intermediul unei scrisori adresate propriei persoane.

„Încă din copilărie am avut tendința să creez împrejurul meu o lume fictivă, să mă înconjor de prieteni și cunoștințe, care nu au existat nicicând. (Nu știu, evident, dacă într-adevăr ei nu au existat, sau de nu cumva eu sunt cel care nu a existat). […]

Îmi amintesc astfel de cel care a fost, mi se pare, cel dintâi heteronim al meu sau, mai degrabă, cea dintâi cunoștință a mea inexistentă – un anume Chevalier de Pas, erou conceput pe la șase ani, prin intermediul căruia îmi scriam scrisori adresate mie însumi, și a cărui imagine, nu întru totul ștearsă, încă mai farmecă acea parte a afecțiunii mele ce se învecinează cu saudade. […] Tendința de a alcătui în jurul meu un alt univers, asemănător acestuia, dar populat cu alți oameni, nu mi-a părăsit niciodată imaginația. Ea a cunoscut diverse faze, printre care și următoarea, ce s-a produs într-o vreme când devenisem deja aproape adult. Îmi venea uneori câte o expresie spirituală, cu totul străină, dintr-o pricină sau alta, de cel care sunt eu, sau de cel care mă cred că sunt. Și o spuneam, imediat, spontan, ca și cum ar fi aparținut unuia dintre acești prieteni ai mei, cărora le dădeam imediat un nume, le inventam o poveste și care se înfățișau de îndată dinaintea ochilor mei cu un chip, cu o statură, cu îmbrăcăminte și gesturi bine definite. Așa mi-am făcut eu, și i-am răspândit în lume, tot felul de prieteni și de cunoștințe care nu au existat niciodată, dar pe care încă și astăzi, după treizeci de ani, îi aud, îi simt și îi văd. Repet: îi aud, îi simt și îi văd… și mi-e dor de ei.” – (Fragment din scrisoare care explică geneza heteronimilor, Opera poetică/Fernando Pessoa, Dinu Flămând, Humanitas Fiction, 2011)

Să fie aceasta o modalitate de a-și ascunde identitatea? Sau o exprimare autentică a sinelui, cu toate fațetele lui? Este foarte interesant de observat cum Pessoa a înțeles încă de la vârste fragede că EU-l lui va fi întotdeauna multiplu. Așadar, pentru a oferi un răspuns întrebării de mai sus, putem să afirmăm că această strategie de creare și de coexistență a măștilor lirice nu reprezintă altceva decât posibilitatea autorului de a-și exprima toate manifestările sufletului, într-un mod cât mai real, adecvat și exact cu putință.

Întreaga operă a lui Fernando Pessoa se reduce la irealitatea unei vieți cotidiene și la realitatea ficțiunilor create prin intermediul heteronimilor.

Încă din fragmentul de mai sus putem să intuim că personalitatea lui Pessoa a fost una complexă, dictată așadar de acea imaginație efervescentă prin care crea o lume fictivă în jurul său. Creator al unui uimitor teatru poetic („drama em gente”, după propriile cuvinte), Fernando Pessoa este autorul unei lirici melancolice, proiectând prin intermediul întregii sale opere un imens scenariu în care personajele literare erau de fapt oamenii vii.

În opera lui, Pessoa abordează teme spirituale, esoterice și filosofice, urmărind să găsească adevărul profund al existenței umane, de dinainte de căderea lumii în iluzie. Acesta percepea realitate ca pe un întreg, dorind să afle adevărul existențelor anterioare. În opera lui, Pessoa urmărește o anumită împlinire și revelație spirituală, care să îl poarte în acel univers ce transcende rațiunea umană, acel tărâm aflat mai presus de granițele lumii fenomenale, dincolo de lumea percepută prin simțuri. Pessoa nutrește, așadar, către afirmarea unității eului; un eu care se manifestă în dualitate, dar care există dincolo de spațiu și de timp; un eu al purei conștiințe.

În„Cartea neliniștirii”– după numele original „Book of Disquiet” – regăsim esența spiritului lui Pessoa, făcând cunoștință cu pierderea identității autorului. Acesta scrie despre reflecțiile a ceea ce înseamnă condiția monotonă și limitativă a omului, și nu oricum, ci prin intermediul heteronimului Bernardo Soares, cel căruia Pessoa i-a atribuit „Cartea neliniștirii.” Această operă seamănă cu un soi de jurnal – căci nu există un fir narativ – în care regăsim cele mai profunde și intime trăiri ale lui Bernardo Soares, acest heteronim caracterizat de o conștiință intelectuală profundă.

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, la cine sunt martor? Câți sunt? Cine sunt? Care este acest decalaj dintre mine și mine?” (Cartea neliniștirii, Fernando Pessoa, Humanitas Fiction, 2009)

Bernardo Soares ne poartă, așadar, într-o călătorie a introspecției, a sensului, a reflectării asupra propriei vieți, la care acesta asistă din exterior, ca un observator detașat.

Așadar, putem afirma că întreaga operă a lui Fernando Pessoa reprezintă o profundă căutare spirituală neobosită, având ca ultim scop descoperirea marelui adevăr al Sinelui prin integrarea măștilor lirice în unitatea existenței. Întreaga creație a lui Pessoa reprezintă o reală demonstrație a multiplicării prin forța imaginației și a infinității matricei eului.

Salman Rushdie – 19 iunie 1947

Salman Rushdie s-a născut în Mumbai, în anul 1947, într-o familie musulmană. Copilăria și educația sa timpurie au stat sub semnul influențelor culturii indiene și britanice, aspect ce a avut un impact notabil și în scrierile sale, multe din acestea îmbinând teme din culturile occidentale și indiene. La vârsta de treisprezece ani a plecat să studieze istoria în Anglia, la King’s College, instituție de prestigiu din Cambridge. Se presupune că în perioada studiilor o parte din greutățile cu care s-a confruntat Rushdie s-au datorat atitudinii rasiste a unora dintre persoanele din jur. După finalizarea studiilor s-a întors la familia sa, care între timp se mutase în Pakistan. În Pakistan a avut o scurtă carieră în televiziune, după care a decis să revină în Anglia, unde a lucrat timp de zece ani în departamentul de copyright al faimoasei firme de publicitate, marketing și PR, Ogilvy & Mather, înainte de a se dedica în totalitate scrisului.

A debutat în anul 1975 cu romanul Grimus și s-a remarcat ca un autor de excepție cu cel de-al doilea roman al său:Copiii din miez de noapte, publicat în anul 1981.

Copiii din miez de noapte sunt cei 1001 de copii născuți la miezul nopții dintre 14 și 15 august 1947, momentul în care India și-a proclamat independența față de Regatul Unit al Marii Britanii. Toți acești copii sunt înzestrați cu puteri supranaturale: puterea de a călători în timp, a prezice viitorul, abilitatea de a zbura, posibilitatea de a cauza răni fizice prin intermediul cuvintelor tăioase etc. În prim plan se află povestea a două personaje: Saleem, fiul nelegitim al unei femei hinduse nevoiașe, și Shiva, unicul moștenitor al unei familii musulmane înstărite. Destinele lor, care se încrucișează când sunt schimbați la naștere, pot fi interpretate ca o metaforă a istoriei Indiei postcoloniale.

Realismul magic este cel care caracterizează cel mai bine opera lui Rushdie și Copiii din miez de noapte nu este o excepție. Prin intermediul literaturii, Rushdie provoacă adevărul istoric și propune realități alternative, în care nefirescul e acceptat cu naturalețe și cititorul devine conștient de elementul magic al propriei realități.

Știai că romanul Copiii din miez de noapteeste singurul (până în momentul de față) care s-a bucurat de trei premii Booker Prize? Prima dată premiul i-a fost acordat în 1981, când a câștigat premiul Booker Prize ce se acordă anual; iar mai apoi în 1993 și 2008, când romanul a câștigat premii retrospective: premiul Booker of Bookers Prize în 1993 (premiu acordat pentru a marca aniversarea de 25 de ani a premiului Booker Prize) și The Best of the Booker în 2008 (premiu acordat pentru a marca aniversarea de 40 de ani a premiului Booker Prize).

Ecranizarea romanului s-a bucurat și ea de aprecierea publicului, acordându-i-se patru premii cinematografice și opt nominalizări.

Deși Copiii din miez de noapterămâne cel mai apreciat roman al autorului, volumul care l-a făcut faimos pe Salman Rushdie în rândul cititorilor (și nu numai) din întreaga lume este Versetele Satanice. Publicarea acestui roman în anul 1988 a schimbat viața autorului care pe 14 februarie 1989 a fost sunat de un jurnalist BBC, nu pentru a-i transmite declarații de dragoste de la cititori împătimiți, ci pentru a-l anunța că fusese „condamnat la moarte” de ayatollahul Khomeini, liderul spiritual al Iranului. A fost prima dată când a auzit cuvântul „fatwa”. Crima de care s-a făcut vinovat în ochii liderului spiritual al Iranului au fost presupusele insulte aduse în romanul său profetului Mohamed; acestea au dus la acuzația de a fi „împotriva Islamului, a profetului și a Coranului” ce i-a fost adresată lui Rushdie, dar și celor implicați în publicarea romanului. Acesta a fost apogeul unui șir de reacții nefavorabile din partea multor țări și comunități islamice: India a fost prima țară care a interzis cartea curând după publicarea acesteia, fiind urmată la scurt timp de multe alte țări, precum Africa de Sud, Pakistan, Arabia Saudită, Egipt, Somalia, Bangladesh, Sudan, Malaezia, Indonezia și Qatar. Acțiuni de protest au avut loc în diferite părți ale lumii, uimind opinia publică cu reacțiile puternice pe care le-a putut stârni o carte, o carte de ficțiune.

Fără îndoială, titlul este primul care a atras atenția multor membri ai comunității islamice asupra acestei cărți, versetele satanice fiind considerate a fi de inspirație diavolicească. Aceste versete sunt cele care au fost eliminate din Coran, fiind considerate o revelație falsă avută de profetul Mohamed, pe care diavolul ar fi vrut să-l păcălească și să-l convingă să acorde caracter divin unor trei zeițe păgâne. Tradiția islamică nu recunoaște existența acestor versete, întrucât ele vorbesc despre trei zeități, acest lucru fiind considerat o abatere de la monoteism. Mai mult, acceptarea acestor zeițe, însoțitoare ale Profetului, ar fi presupus o egalitate între femei și bărbați și, prin urmare, și o schimbarea a modului de raportare la femei în cadrul societății islamice.

Din păcate, se pare că mulți dintre cei care au fost revoltați de această apariție editorială, s-au oprit la titlu și, eventual, la parcurgerea – mai mult sau mai puțin superficială – a câtorva paragrafe, fără a cunoaște cu adevărat conținutul.

Într- un interviu acordat publicației New York Times în decembrie 1990, Salman Rushdie a declarat: „În ultimii doi ani am încercat să explic faptul că rolul Versurilor satanice nu a fost niciodată jignitor. Povestea lui Gabriel este o paralelă cu modul în care un om poate fi distrus prin pierderea credinței.”

Controversele iscate au generat și multe discuții legate de libertatea de exprimare, blasfemie, toleranță și consecințe dure și foarte reale ale actului creativ, consecințe care pot părea distopice până la aflarea unor vești precum: înjunghierea traducătorului ediției italiene a romanului pe 3 iulie 1991, înjunghierea traducătorului ediției japoneze a romanului pe 12 iulie 1991, împușcarea editorului ediției japoneze a cărții în octombrie 1993 etc.

Romanul i-a adus autorului premiul Whitbread, o nominalizare la premiul Booker și o acuzație care a dus la ani trăiți cu multă precauție, în ascunzători, folosirea unor pseudonime etc. La evenimentele publice la care participă, autorul este însoțit de gărzi de corp. În ciuda amenințărilor, a creșterii recompensei pentru uciderea lui (care a crescut în 2016 la uimitoare valoare de 3.8 milioane de dolari), Salman Rushdie nu a încetat o clipă să lupte pentru libertatea de exprimare.

Autorul a surprins experiența anilor petrecuți în ascunzători în volumul autobiografic intitulat Joseph Anton, acesta fiind pseudonimul de care s-a folosit și pe care l-a ales inspirându-se din numele a doi autori pe care-i admiră foarte mult: Joseph Conrad și Anton Cehov.

Salman Rushdie a mai scris și non-ficțiune, povestiri, cărți pentru copii – precum apreciatul volum Harun și Marea de Povești,apărut la editura Polirom. Cel mai recent volum al autorului a fost publicat de aceeași editură, se intitulează Quichotteși a fost nominalizat la Booker Prize în 2019.

Dacă nu ai citit încă niciuna dintre operele autorului, te provocăm să începi cu volumul Versetele satanice dacă ți-am stârnit curiozitatea cu vâlva creată de publicarea acestuia, o controversă ce nu s-a stins cu adevărat nici la peste trei decenii de la prima sa apariție în librării. Sau poți să începi incursiunea în lumea operelor lui Rushdie cu romanul Copiii din miezul nopții pentru a descoperi nota unică a realismului magic în care-și introduce autorul cititorii.

„Literatura este locul unde explorez punctele cele mai înalte și cele mai slabe din societatea umană și din spiritul omenesc, unde sper să nu găsesc adevărul absolut, ci mai degrabă adevărul poveștii, al imaginației și al sufletului.” – Salman Rushdie

Antoine de Saint-Exupery – 29 iunie 1900

Antoine de Saint-Exupery, scriitorul care i-a dat viață Micului Prinț și lumii sale fermecate s-a născut și el, tot în luna iunie. Poți găsi mai multe detalii despre acesta și opera sa în articolul seriei Cărți care au schimbat lumea, Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry: ghidul către libertate și regăsirea sinelui. Te invităm la o lectură plăcută, în care este subliniată importanța Micului Prinț.

Scriitori la infinit – Scriitorii lunii Iunie

În speranța că am reușit să te surprindem cu informații noi și luna aceasta și că ți-ai îmbogățit wishlist-ul, te așteptăm cu drag luna viitoare pentru incursiuni în viața unor autori de renume, curiozități literare și recomandări de lectură!

Până atunci, te invităm (dacă nu ai citi deja articolele anterioarea ale seriei) să descoperi și Scriitorii lunii Mai, Scriitorii lunii Aprilie și Scriitorii lunii Martie.

Lecturi cât mai plăcute, dragul nostru cititor!