Continuăm seria de articole din cadrul secțiunii Scriitori la infinit și celebrăm, de această dată, scriitorii lunii martie, autori care au avut un impact important asupra literaturii, fie că vorbim despre poezie sau roman. Lista de scriitori care s-au născut în luna martie cuprinde nume precum Dr. Seuss, N.V. Gogol, Gabriel García Márquez, motiv pentru care te invităm să îi descoperi, alături de alte nume importante ale literaturii care au un loc special pe rafturile librarilor noștri.

Dr. Seuss (Theodor Seuss Geisel) – 2 martie 1904

Theodor Seuss Geisel, cunoscut ca Dr. Seuss, este unul dintre cei mai îndrăgiți autori pentru copii. Cărțile sale continuă să aducă bucurie prichindeilor din întreaga lume și azi. Cele mai cunoscute volume ale sale sunt Cotoi cu pălărioiși Cum a furat Grinch Crăciunul.

Citate din cărțile sale sunt o sursă de inspirație pentru copii, dar și adulți în egală măsură. Iată doar câteva exemple: Nu plânge pentru că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat., Ştii că eşti îndrăgostit atunci când nu mai poţi adormi pentru că realitatea este, în sfârşit, mai frumoasă decât visul. etc.

Theodor Seuss Geisel s-a născut în 1904, în Springfield, Massachusetts. A urmat cursurile Colegiului Dartmouth din New Hampshire și apoi Colegiul Lincoln din Oxford, unde a studiat limba engleză. În 1927 a decis să-și întrerupă studiile și să revină în Statele Unite ale Americii, unde și-a început cariera de ilustrator, caricaturist și scriitor, renunțând astfel la planul de a deveni profesor de limba engleză. A avut o carieră de succes în publicitate, lucrând pentru publicații de renume precum Judge, Vanity Fair, Life.

Știai că Theodor Seuss Geisel și-a adăugat titlul de doctor în alegerea pseudonimului său întrucât tatăl său și-a dorit ca el să devină doctor? În 1956 Colegiul Dartmouth din New Hampshire i-a oferit un titlu de doctor onorific.

Apariția primului său volum pentru copii pare că a stat sub semnul întâmplării: povestea în versuri a cărții And To Think That I Saw It On Mulberry Street a fost inspirată de ritmul motoarelor vaporului pe care se afla autorul alături de soția sa, pe când se întorceau dintr-o vacanță în Europa. Manuscrisul a fost respins de mai mult de 12 edituri. Era anul 1936 și editorii au invocat lipsa cererii pentru povești în versuri, pentru povești fantastice și, mai ales, pentru povești lipsite de un mesaj moral evident. Soția autorului a fost de părere că ilustrațiile și versurile erau respinse pentru că-i încurajau pe prichindei să viseze cu ochii deschiși și chiar să facă șotii precum să-i păcălească pe proprii părinți. O întâlnire absolut întâmplătoare a dus la publicarea cărții: Dr. Seuss s-a întâlnit cu un fost coleg de la Colegiul Dartmouth, coleg care lucra la momentul respectiv ca editor de cărți pentru copii la Editura Vanguard Press.

Cartea a fost foarte bine primită, fiind considerată a fi originală și distractivă pentru cei mici, dar și pentru părinți.

Începând cu 1939, Dr. Seuss a fost caricaturist politic pentru ziarul PM; în 1942 a început să deseneze afișe pentru Trezorerie și Comisia de război, iar în 1943 s-a înrolat în armată, în cadrul căreia a condus Departamentul de Animație al Unității Cinematografice a Armatei.

Încheierea celui de-al doilea Război Mondial și anul 1945 i-au oferiti posibilitatea de a se întoarce la activitatea de scriere a cărților pentru copii. El a acceptat provocarea lui William Spaulding, director al departamentului de educație în cadrul Editurii Houghton Mifflin. Pentru că potrivit anumitor studii de la vremea respectivă, copiii din SUA nu învățau să citească deoarece cărțile pentru copii ar fi fost plictisitoare, Dr. Seuss s-a angajat să scrie o carte pe care copiii să n-o poată lăsa din mână, folosindu-se de nu mai mult de 250 de cuvinte dintr-o listă de 348 de cuvinte pe care orice copil ar fi trebuit să le cunoască la vârsta de șase ani. Așa a luat naștere Cotoi cu pălărioi, un volum care s-a bucurat de un succes extraordinar, pentru scrierea căruia Dr. Seuss a folosit doar 235 de cuvinte.

Cartea Ouă verzi cu șuncă este una dintre cărțile ce se regăsește în top 10 al celor mai vândute cărți pentru copii din toate timpurilor. Și acest volum a apărut în urma unei provocări. Bennett Cerf, fondatorul Editurii Random House, a făcut un pariu cu Dr. Seuss, cum că nu va putea scrie o carte distractivă folosindu-se de doar 50 de cuvinte. Se pare deci că și procesul creativ poate beneficia de constrângeri și specificații, în ciuda unor prejudecăți privind procesul de creație literară.

În 1984 Dr. Seuss a primit mențiunea specială a juriului premiilor Pulitzer, recunoscându-i-se astfel, contribuția pe care a adus-o de-a lungul a jumătate de secol educației copiilor americani prin intermediul poveștilor sale amuzante, care au distrat copios generații întregi de copii, dar și de părinți fermecați de rimele haioase.

În ciuda tuturor celor prezentate mai sus, precum și a faptului că multe dintre cărțile semnate de către Dr. Seuss au fost ecranizate și s-au bucurat de apreciere în țările în care aceste filme au rulat, în anul 2021, cărțile semnate de faimosul autor au fost subiectul unei controverse în SUA, fiind acuzate că nu redau într-o manieră corectă diferențele de gen, cele rasiale, etnice și culturale.

Bineînțeles, decizia unor biblioteci de a retrage anumite titluri de pe rafturi sau decizia unor edituri de a nu mai retipări anumite volume este una controversată. Sunt multe opinii privind acest subiect, pe care nu ni-l propunem să-l dezbatem în cadrul acestui articol. Titlurile ce au făcut obiectul acestei controverse sunt: „And to Think That I Saw It on Mulberry Street”, „If I Ran the Zoo!”, „McElligot’s Pool”, „On Beyond Zebra!”, „Scrambled Eggs Super!” and „The Cat’s Quizzer”.

Trăim vremuri în care opere clasice sunt reevaluate din perspectiva unor noi criterii, în care noțiunile de „corectitudine politică”, drepturi sunt interpretate într-o modalitate extremă, că e vorba despre a exclude contextul socio-politic al perioadei în care s-a scris o anumită carte sau a considera că și dacă e vorba de ficțiune, nu oricine are dreptul de a aborda un anumit subiect. Să ne amintim spre exemplu de controversa creată de apariția romanului Pământ american, când multe voci au fost de părere că Jeanine Cummins, autoarea romanului, nu este îndreptățită să scrie despre problema imigranților, neavând ea însăși origini mexicane.

Va fi interesant de observat în anii ce urmează dacă vom fi martorii unor noi tendințe în evaluarea operelor de ficțiune și non-ficțiune scrise de autori contemporani sau clasici.

Între timp, avem încredere că rimele și personajele create de Dr. Seuss vor bucura generații viitoare.

Gabriel García Márquez – 6 martie 1928

Gabriel García Márquez este, poate, cea mai valoroasă voce a Americii Latine și, în același timp, cel mai important scriitor de limbă spaniolă din ultimele secole. Columbianul a fost jurnalist și a scris romane, povestiri și scenarii de film, devenind datorită stilului său inconfundabil, unul dintre cei mai apreciați și importanți scriitori ai secolului al XX-lea.

García Márquez este acea excepție fericită din universul literaturii, care reușește să împace lumea criticii literare cu cea a pasionaților de lectură de pe întreg mapamondul. Opera sa are, așadar, dincolo de valoarea incontestabilă a unei lecturi delicioase, a unei călătorii în fantastica Americă Latină redată de scriitor și o importantă valoare critică.

Această reconciliere a lumii criticii literare cu cea a cititorului pasionat este, poate, marea realizare a lui Gabriel García Márquez, dovedind că un roman bun este și poate fi apreciat de orice cititor.

Columbianul reușește, deci, să aducă împreună o masă largă de cititori. Cititorul, fie el critic literar, profesor sau simplu pasionat de lectură – devorator de carte care apreciază o poveste bună, dincolo de viziunile criticilor – se bucură, în pofida diferențelor, cu aceeași satisfacție de scriitura sa. García Márquez culege laurii realizărilor sale și pe timpul vieții, bucurându-se de dragostea cititorilor și de aprecierile criticilor, de premii literare, printre care chiar mult râvnitul Premiu Nobel pentru literaturăîn anul 1982.

Știai că romanul Dragoste în vremea holerei a devenit rapid bestseller într-una dintre cele mai dificile perioade ale istoriei contemporane, aflându-se în topurile autohtone și internaționale în perioada pandemiei?

Márquez a ajutat, așadar, chiar și după moartea sa, la alinarea anxietății a milioane de oameni cu ajutorul lecturii, a confirmării că oamenii nu doar că au trecut prin molimi și în trecut, ci au supraviețuit și chiar iubit în astfel de timpuri care încercau din greu umanitatea.

Romanul lui Márquez are ca semnătură realismul magic, la care ajunge, cel mai probabil, datorită influenței majore pe care o au asupra sa bunicii materni, cei care îl cresc în prima parte a copilăriei. Bunicul, colonel, veteran și erou de război este cel care îl ține conectat la istorie și realitate cu ajutorul povestirilor sale, pe când bunica îl fascinează cu fantasticul istorisirilor despre fantome și alte fantasme ale culturii columbiene, povești care îi aprind scânteia imaginației micului García Márquez, marcat fiind și de faptul că bunica sa crede cu desăvârșire în tot ceea ce spune.

Influențat de cei doi, dar și de bogata cultură a Americii Latine, García Márquez își impregnează scrierile cu evenimente istorice importante, presărând asupra lor fantasticul preluat din poveștile cu fantome și lumi fantastice ale bunicii.

Gabriel José García Márquez se naște în Columbia într-o familie cu unsprezece copii. Acesta studiază pentru a deveni avocat, împins de presiunea socială revărsată asupra primului născut, însă renunță atunci când se hotărăște să devină jurnalist.

Știai că romanul Dragoste în vremea holerei este inspirat de povestea de dragoste dintre părinții scriitorului? Părinții mamei sale (Luisa Santiaga Márquez Iguarán) nu și l-au dorit pe Gabriel Eligio García ca ginere și au încercat să descurajeze povestea de iubire dintre cei doi. Gabriel a cucerit-o pe Luisa cu serenade și scrisori de dragoste, dar fiindcă avea reputație de cuceritor, tatăl fetei o trimite de acasă pe tânără, toate în speranța de a-i despărți pe cei doi, însă Gabriel nu renunță și chiar reușește să o curteze pe Luisa prin intermediul unor mesaje telefonice. Bunicii fetei cedează în cele din urmă și le oferă permisiunea de a se căsători.

Știai că Gabriel García Márquez și-a scris opera la o mașină de scris, și că aceasta a devenit piesă de muzeu?

Un veac de singuratate, romanul care urmărește viața familiei Buendia peste generații, este capodopera care îi aduce recunoaștere internațională lui García Márquez și Premiul Nobel pentru literatură. Pablo Neruda îl numește pe columbian, „Don Quijote al timpului nostru”, iar criticii par să împărtășească unanim părerea conform căreia, după romanul lui Cervantes, creația lui Márquez este cea mai valoroasă expresie în limba spaniolă din toate timpurile.

Știai că atunci când avea 20 de ani, García Márquez a trăit deasupra unui bordel, câștigându-și cu greu existența din jurnalism?

Temele principale din opera lui Gabriel García Márquez sunt moartea, singurătatea, religia, lăcomia, decadența, independența și imaginația. Acestea se reflectă în întreaga operă, închegând convingerile ideologice ale columbianului și exprimându-le valoros în scrieri.

Ca tehnici, timpul și narațiunea îi sunt fluide. Astfel că, timpul nu este liniar în opera lui Marquez, el este fie fragmentat, fie circular, iar narațiunea o alcătuiește sărind de la o tehnică la următoarea. Se folosește de naratorul omniprezent pentru a-l abandona pentru narațiunea fluxului conștiinței, ca mai apoi să recurgă la comentarii metaficționale.

Marquez se folosește de memoria simțurilor în opera sa. El transmite cu mare succes aroma Americii Latine, atmosfera, magia și sufletul oamenilor de pe acele meleaguri.

Stéphane Mallarmé – 18 martie 1842

Poet simbolist francez și critic literar, Stéphane Mallarmé se naște la Paris unde trăiește mare parte a vieții sale. Cu toate că Étienne este numele său real, acesta alege să-și semneze întreaga operă ca Stéphane Mallarmé. Poetul trăiește toată viața în sărăcie, ca profesor de engleză, însă reușește datorită geniului său să creeze o „societate” de artiști cu ajutorul unor saloane regulate și celebre care au loc marțea, în apartamentul său parizian. La aceste întâlniri participă artiști celebri ai vremii, precum: W.B. Yeats,Paul Verlaine,Paul Valéry sau Stefan George.

Opera lui Mallarmé este adânc influențată de Victor Hugo(găsești date despre marele scriitor francez în articolul nostru din cadrul Cărți la infinit, dedicat Scriitorilor născuți în luna februarie) și de Charles Baudelaire (părintele simbolismului literar) dar și precedă, influențând la rândul său, importante curente moderniste ale secolului al XX-lea, precum cubismul, dadaismul, futurismul și suprarealismul.

Stéphane Mallarmé conduce, alături de Paul Verlaine, curentul simbolist în literatură, mai precis, în poezie.

Mallarmé scrie poeme care mai degrabă sugerează înțelesuri, concept și procedură specifice curentului. Simbolistul nu își ghidează cu grijă cititorul spre înțelesurile pe care dorește cu ardoare să le transmită prin opera sa (așa cum face romanticul), ci doar îi sugerează sensuri.

A numi un lucru înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care e făcută din ghicire treptată: să-l sugerezi, acesta e visul. Simbolul îl constituie perfecta întrebuințare a acestui mister: să evoci încetul cu încetul un obiect ca să arăți o stare de suflet, sau, invers, să alegi un obiect și să desprinzi din el o stare de suflet printr-un șir de descifrări. – Mallarmé

Mallarmé nu se explică, își dorește, chiar, ca semnificațiile poeziei sale să fie vagi, vapori de cuvinte răspândite în mintea cititorului asemenea aranjării aparent haotice a versurilor sale pe hârtie, aranjare care paradoxal, este „dirijată” cu mare grijă de poet. Și totuși, asta nu înseamnă că poemul nu-i este de înțeles, ci că simbolistul francez preferă ca cel care îl citește să străbată alte poteci decât cele obișnuite, tocmai pentru a ajunge la concluzia corectă (sau două, ori trei concluzii), experimentând, însă, o poezie cu totul aparte.

Cuvântul are atât valoare semantică (sensul cuvintelor rămâne vital, deci), cât și valoare fonetică (importanța efectului melodic al cuvântului în vers devine o prioritate), dar și grafică în opera francezului. Vom observa că aranjarea cuvintelor pe hârtie suferă o revoluție sub penița lui Mallarmé.

Sensul însuși deține o importanță definitivă în poemul lui Mallarmé, mai ales sensul multiplu oferit de cuvânt prin natura sa fonetică – Mallarmé jucându-se cu această dimensiune a cuvintelor care rostite pot avea alt sens decât natura lor transcrisă, multiplicând semnificațiile poemului prin simpla recitare.

Substanța cuvintelor, sugestia, așadar, reprezentată de valoarea melodică a sunetelor, de forma lor grafică și de sens, este extrasă cu mare grijă de Mallarmé și transformată într-o simbioză artistică desăvârșită.

Într-o Divagație intitulată Criză a versului Mallarmé afirmă că prin acest procedeu al sugerării, al numirii indirecte, obiectul sugerat se dezinvidualizează și capătă astfel o valoare generală, mult mai aptă de-a se imprima în memoria și în sensibilitatea cititorului decât particularul, care se pierde în mulțimea asemănărilor și a identităților:

Spun: o floare! Și din uitarea în care vocea mea scufundă orice contur, altceva deci decât sepalele știute, muzical se înalță, idee însăși suavă, floarea care lipsește din orice buchet. – Scriitorul și arta lui, A.L. Philippide, Editura pentru literatură

Dacă tot am amintit de aranjarea în pagină a versurilor, ținem să menționăm căMallarmé este un inovator al formei, pășind dincolo de convențiile legate de vers, stofă și rimă.

Până și spațiul gol este gândit și folosit cu intenție specifică în versul lui Mallarmé. Poezia sa, este, așadar, o explorare a relației dintre formă și conținut, dintre text, sens și aranjarea cuvintelor pe hârtie.

Poezia lui Mallarmé transcende forma ei „literară” și se avântă în arta vizuală, dar și în cea muzicală, motiv pentru care poezia sa este aproape intraductibilă, fiecare sunet având un scop precis, iar nefolosirea întocmai a celor așezate pe hârtie de francez, putând duce la schimbarea muzicalității, dar și a sensului poemului.

Poezia lui Mallarmé este, până la urmă, o experiență, un vis, o melodie, un tablou, un poem, toate la un loc. O operă în continuă metamorfoză.

Mallarmé aprobă doar în jur de cincizeci de poeme pe care le consideră cu adevărat satisfăcătoare și reușește să fie recunoscut pe timpul vieții ca unul dintre cei mai valoroși poeți francezi, Paul Verlaine aducându-i onoruri în volumul Les Poètes Maudits (The Accursed Poets, 1884).

Printre cele mai reprezentative poeme ale simbolistului menționăm „După-amiaza unui faun” – ale cărui versuri imaginează perspectiva unui faun în relație cu experiențele sale senzuale cu nimfele pădurii și „O aruncare de zaruri” – poezie reprezentativă în ceea ce privește relația dintre formă și conținut în opera lui Mallarmé.

„Le-aș vrea, aceste nimfe, perpetue. Un duh,
Rozalbul lor, că pare-mi să joace, -ntr-un văzduh
Topit de somn. O umbră iubisem? Greu-mi dubiu,
Morman de noapte veche, sfârșește-ntr-un conubiu
De crengi subțiri ce, ele, crâng însuși, spun că eu
Îmi dăruisem singur, vai mie! drept trofeu
Exsangua greșală a rozelor în floare.”

„După-amiaza unui faun”, traducere de Șerban Foarță

Știai că artele au avut întotdeauna puterea de a se inspira reciproc, însă, poezia lui Mallarmé, cu accentul său profund pe sunet și muzicalitate, a avut o legătură aparte cu lumea compozițiilor muzicale.

Claude Debussy compune, inspirat de poemul L’après-midi d’un faune (1876), Prélude à l’après-midi d’un faune în anul 1894, un vis cuprins în note muzicale.

Arta lui Mallarmé nu deschide porți largi. Întredeschide. Drumul pe care ți-l arată nu-l vei cunoaște niciodată până la capăt. Dar îl vei presupune mereu. Din două sensuri pe care ți le oferă, poți alege unul. Dar le poți primi pe amândouă; și, din alăturarea lor, un al treilea, poate, se va desprinde. – Scriitorul și arta lui, A.L. Philippide, Editura pentru literatură

N.V. Gogol – 20 martie (stil vechi) /1 aprilie 1809

Nikolai Vasilievici Gogol s-a născut în 1809 în Imperiul Rus, în satul Velîki Sorociînți aflat în Ucraina zilelor noastre. După absolvirea liceului s-a mutat în Sankt Petersburg, unde a publicat în revistele literare ale vremii, folosindu-se de mai multe pseudonime.

Volumul de povestiri Serile în cătunul de lîngă Dikanka este cel care îi aduce faima. Influența poveștilor folclorice din copilărie, umorul, stilul colocvial și elementele realiste se îmbină în aceste scrieri originale care-l disting între scriitorii vremii.

În Sankt Petersburg a avut câteva slujbe administrative, prin intermediul cărora a înțeles hățișul birocrației timpurilor sale, o experiență ce îi va influența scrierile ulterioare. Piesa de teatruRevizorul și nuvela suprarealistă Nasul relevă tonul satiric al autorului și simțul analitic al acestuia, care ironizează cu umor societatea rusă a vremii.

Știai că Aleksandr S. Puskin este cel care l-a încurajat pe Gogol să se dedice în totalitate scrisului?

Gogol a locuit mai bine de zece ani în afara Imperiului, temându-se de posibile persecuții din partea guvernului țarist. Cea mai mare parte a acestei perioade a petrecut-o la Roma, oraș care l-a fermecat cu viața artistică și culturală. Aici a scris Suflete moarte. Considerat un adevărat reper al literaturii ruse, romanul ilustrează viața în Rusia feudală; elementele realismului obiectiv se îmbină cu elemente tragice, grotești chiar, dar și cu umor, redând faimosul personaj Cicikov, care încearcă să se îmbogățească prin cumpărarea „sufletelor moarte” de iobagi.

Gogol a revenit în Rusia în 1948, an ce a marcat începutul unei noi etape a vieții sale. Preocupările literare n-au mai ocupat un rol central în viața sa, fiind atras din ce în ce mai mult de religie. Stilul de viață ascetic și-a pus amprenta asupra sănătății sale fizice și psihice. Cu nouă zile înainte de moartea sa, a ars manuscrisul celui de-al doilea volum din Suflete moarte. Se spune că Gogol ar fi crezut că diavolul i-a jucat o festă, determinându-l să facă acest gest impulsiv. Perioadele îndelungate de post, reducerea drastică a cantităților de mâncare și a orelor de somn se pare că au fost factorii principali care au dus la deteriorarea sănătății autorului și stingerea acestuia din viață la vârsta de doar 42 de ani.

Flannery O’Connor – 25 martie 1925

Flannery O’Connor s-a născut în Savannah, Georgia, Statele Unite ale Americii. A scris două romane, proză scurtă și eseuri.

Interesul ei pentru scris s-a manifestat în adolescență: pe când studia la colegiul Georgia State College for Women lucra ca redactor pentru revista colegiului, iar pe când urma cursurile Universității din Iowa a participat la mai multe ateliere de scriere creativă.

Prima sa nuvelă a fost publicată în 1946, pe când studia pentru a-și obține diploma de masterat și a apărut în revista Accent sub numele de The Geranium (Muscata). Patru ani mai târziu, scriitoarea a fost diagnosticată cu lupus eritematos, boala care a dus la decesul tatălui ei pe când autoarea avea doar cincisprezece ani. Flannery O’Connor s-a retras la o fermă și, cu ajutorul medicației, a reușit să țină boala sub control o perioadă de paisprezece ani, ani pe care i-a dedicat scrisului. Necrologul din The New York Times a descris-o ca fiind „una dintre cele mai promițătoare scriitoare ale țării”.

O’Connor a fost crescută în spiritul catolic și se consideră că influența acestei formări își spune cuvântul în scrierile sale. Narațiunile autoarei sunt plasate de cele mai multe ori în Sudul statului american, iar moralitatea personajelor sale este adeseori îndoielnică, problemele rasiale fiind mai mereu prezente. Scriitoarea nu se teme de subiecte sensibile, abordând atât probleme contemporane, precum holocaustul (evocat în Persoana strămutată) și integrarea rasială (subiect abordat în All That Rises Converges), cât și aspecte ce țin de latura întunecată a ființei umane. Grotescul, superstițiile și umorul se întrepătrund cu naturalețe, reușind să zugrăvească într-un mod realist Sudul american și provocările pentru locuitorii regiunii la vremea respectivă.

În 1952 autoarea și-a făcut debutul ca romancieră cu volumul Sfetnicul din sânge, considerat a fi cea mai importantă operă a sa. Capitolele sunt aproape independente, multe dintre ele avându-și originea în povestiri publicate anterior. Ecranizat în anul 1979, romanul spune povestea lui Hazel Motes, care își propune să formeze o nouă biserică creştină, fără Hristos într-un oraș în care tragicomicul, absurdul și grotescul se îmbină creând atmosfera ce va urma să caracterizeze opera scriitoarei.

Volumul de povestiri Greu de găsit un om buna fost publicat în anul 1955 și include unele dintre cele mai apreciate povestiri ale scriitoarei, care a abordat deseori teme rasiale prin intermediul parabolelor. Acestea sunt și unele dintre cele mai cunoscute și citite povestiri din literatură pe tema acceptării, toleranței, xenofobiei și marginalizării.

Tocmai pentru că este considerată a fi, alături de William Faulkner, unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii Sudului, controversa creată în anul 20201 în jurul numelui său, este surprinzătoare. Corespondența privată a autoarei destăinuie convingeri și preconcepții rasiale ale autoarei, cel mai probabil moștenite din familie. Interesant este contrastul dintre afirmațiile scriitoarei în scrisorile sale și opera literară a lui O’Connor, prin intermediul căreia aceasta pare să lupte împotriva prejudecăților rasiale ale timpurilor sale. În articolul „Cât de rasistă a fost Flannery O’Connor?” (în original: How racist was Flannery O’Connor?) publicat de The New Yorker și semnat de Paul Elie se regăsesc extrase din corespondența autoarei care se dovedesc a fi relevante pentru întrebarea adresată de acesta. Scrisorile surprind temerile de a sta în metrou lângă o persoană de culoare, antipatia față de James Baldwin, scriitor afro-american etc.

A.A. OʼDonnell, autoarea cărții Ambivalența radicală: problema rasei la Flannery OʼConnor este de părere că Paul Elie nu a reușit să înțeleagă complexitatea autoarei care semnează parabole antirasiste, în timp ce nu se sfiește a folosi cuvinte gen „negrotei” (nigger în original) în scrisorile sale sau a exprima gânduri care nu par a fi în acord cu principiile ce reies din literatura sa.

Articolul mai sus menționat a generat la vremea respectivă multe discuții controversate și în mediul online, în special pe platforma Twitter.

Lucrurile sunt, într-adevăr complexe și multe nuanțe și aspecte trebuie luate în considerare înainte de a trage o concluzie: contextul istoric și socio-politic, procesul de dezvoltare (ca individ, dar și ca scriitor) etc. Simțul critic și cercetarea mai multor surse sunt două elemente absolut necesare în analiza unor astfel de dezbateri care par să se ivească din ce în ce mai des în societatea noastră.

Sperăm că v-am stârnit suficient interesul pentru a începe să citiți operele semnate Flannery O’Connor și ce s-a scris despre ea. Veți fi surprinși de actualitatea prozei sale.

Aici se încheie articolul dedicat scriitorilor născuți în luna martie. Dacă am reușit să te surprindem cu informații noi și, la finalul acestui articol, ai adăugat un nou titlu în wishlist, atunci misiunea noastră a fost îndeplinită cu succes.

Te așteptăm și în luna aprilie, lună în care te așteptăm cu noi sărbătoriți. Îi menționăm de pe-acum pe William Shakespeare, Charlotte Brontë, Camil Petrescu, Harper Lee și Maya Angelou.

Lecturi cât mai plăcute, dragul nostru cititor!