În România încă ne plângem că autorii autohtoni sunt mai puțin cunoscuți sau ocoliți pe piața de carte, ne plângem că publicul cititor de la noi optează mai degrabă pentru literatură străină tradusă sau nu. În afara câtorva autori consacrați care vând în virtutea notorietății acumulate în niște zeci de ani, în afara altor nu foarte mulți autori care și-au câștigat un public de nișă (în zone precum SF sau Young Adult), probabil că mulți alți scriitori sunt trecuți cu vederea nefiind considerați reprezentativi pentru frământările și provocările generației, care se oglindesc mult mai convingător în textele semnate la nivel internațional. De câțiva ani buni, sunt însă autori care completează goluri în acest sens și pe piața noastră de carte, care personalizează rețete sau teme relevante în preocupările contemporane cu conținut autohton. Avem nevoie de asemenea literatură personalizată, poate nu atât de originală formal, dar totuși recognoscibilă pentru spațiul nostru. Avem nevoie de refren românesc pentru generațiile active 20-30-40 de ani. Mihai Duțescu a scris despre condiția pervertirii profesionale pe drumul pavat de lăcomia dezvoltatorilor imobiliari (Uranus Park), Maria Orban a scris un roman despre condiția femeii divorțate și a felului în care ne despărțim în zilele noastre („Oameni mari”), Oana Paler, Alexandru Lamba, Radu Găvan vin cu povești întunecate, cu eroi neo-noir locali care trimit direct la cele mai obscure colțuri ale naturii noastre. În această linie, a personalizării literaturii în trend cu realitatea generațiilor actuale, Alex Olteanu aduce în atenție, chiar prin romanul de debut, o înscenare sintetică a reperelor vieții de corporatist.

Alex Olteanu este câștigătorul concursului de debut al Editurii Polirom pe anul 2023. Prozator, scenarist, pasionat de fotografie, Alex Olteanu pare să se folosească bine de aceste atuuri din background-ul profesional pentru a construi o narațiune decentă din punct de vedere tehnic și cu un conținut captivant sau ușor recognoscibil, despre singurătatea urbană contemporană a generației tinere. E vorba de un roman fără o gravitate premeditată, cu momente amuzante, dar totuși cu accente existențiale și critice în care contrastul dintre esență și aparență amorsează tensiunea narativă.

Andrei, protagonistul romanului „Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă” este o încarnare ironică a înșelătoriei publicitare care ne este familiară. Din afară, Andrei pare compatibil cu imaginea succesului contemporan: tânărul plecat dintr-o condiție modestă, din provincie de la Târgu Jiu, care se afirmă profesional în capitală, cu studii superioare, lucrând de acasă într-o companie americană, câștigând un venit mai mult decât decent, locuind într-un spațiu generos din turnurile Asmita Gardens (pentru cei care locuiesc în București, alegerea nu este întâmplătoare, atâta timp cât aceste construcții din zona Delta Văcărești tronează ca niște zgârie nori, evocând prosperitatea și distanța confortabilă a celui realizat, dar, pe de altă parte, și alienarea și izolarea ermetică față de semeni și natură). Cu toate acestea, dincolo de aparențele potrivite pentru o reclamă, Andrei se află într-un blocaj și se luptă cu singurătatea și izolarea față de cei din jur.

Viața lui e marcată de o doză de irealitate: profesia de designer grafic și-o desfășoară pe calculator, interacționează cu colegii prin telefon și videoconferințe. În același timp, Andrei e lipsit de contacte umane semnificative și profunde. De părinți se simte înstrăinat (deși nu a avut o copilărie abuzivă), îi vizitează de câteva ori pe an, fără să își spună prea multe, relațiile de prietenie lipsesc, o parteneră este dificil de găsit în contextul izolării profesionale. Deziluziile trăite de protagonist îl umanizează, ne amintesc de reperele de inadecvare pe care le parcurg și cei meniți să găsească rapid succesul în societatea competitivă pe care o trăim. E absolvent de filosofie cu preocupări în zona biologiei și matematicii, visând la testarea unor ipoteze legate de comportamentul animal. Pe de altă parte, presiunea câștigului financiar îl așază pe o coordonată relativ mediocră, în care producția e mai importantă decât împlinirea unui vis. Doar că acest confort socio-financiar nu împlinește de la sine, ci lasă un gol pe care Andrei caută să îl compenseze în căutarea relațiilor cu ceilalți.

Numai că această compensare aduce și ea deziluzii. Există o stângăcie și o foame de contact uman din partea lui Andrei care se simte încă din debutul romanului, din momentul în care încearcă o interacțiune cu pasagerii pentru care face serviciu de ride share. Teoretic, Andrei trăiește într-o lume în care, pentru orice nevoie, există un serviciu care poate să o îndeplinească. Soluțiile clasice ale societății capitaliste sunt inserate și în acest roman: evadare în virtual și în umor cu amicii, consolări și sugestii glumețe de psihoterapie, contactul cu prostituatele sau escortele, inserarea dimensiunii informale sociale în practica profesională (companiile au învățat lecția umanizării mediului profesional, dar care se dovedește un nou ingredient de presiune, de conformism și de potențială rușine, că nu ești destul de normal și echilibrat în spațiul privat). Reprizele de FIFA pe consolă, conversațiile cu amici sunt doar popasuri de bilanț, vizita la o prostituată în provincie urmează aceleași coordonate ale înșelătoriei publicitare și ratează experiența pe care o caută Andrei (cea de girlfriend experience – iată un serviciu care se promovează pe forumurile de profil, unde escortele își oferă pe larg serviciile și unde clienții dau review-uri detaliate, la fel ca pentru un produs electronic sau o cameră de hotel), iar la slujbă, exprimarea nemulțumirilor personale intră în conflict flagrant cu spiritul corectitudinii politice, cancel culture și a limbajului de lemn din care nu lipsesc termeni precum masculinitate toxică, gender fluid, training de sensibilitate.

Andrei o întâlnește pe Maria, o tânără ezitantă care nu mizează pe niciun compromis profesional, visând mai degrabă la o carieră artistică, chiar dacă asta o menține într-o stare de precaritate financiară. Această legătură livrează un fel de oglindă, un fel de viață alternativă pentru Andrei, care observă însă siguranța poziției sale, trăită cu prețul asumării mediocrității. În același timp, Andrei e provocat în contextul slujbei să asume o poziție de vină, după un dialog tensionat cu o colegă pe marginea semnării e-mailurilor cu pronume pentru identificarea genului. Acela e momentul de turnură care amorsează de fapt intriga romanului din a doua parte: a accepta sau nu vinovăția și o formă de umilire publică, neneogicabile, pentru a conserva sensibilități hipertrofiate ale colegilor, dar pe care companiile le protejează cu încăpățânare absurdă (nu pentru că ar înțelege ceva relevant, ci pentru că așa a fost dictat trendul). Acesta este momentul în care Andrei are de făcut o alegere: a păstra jobul călduț cu prețul autoumilirii, a rămâne o alternativă sigură financiar pentru Maria (care pare să ezite să se implice, alături de Andrei, în diferite activități care necesită bani) sau a pleca cu demnitatea conservată, dar într-un orizont cât se poate de incert și nesigur, deopotrivă personal și relațional. Alex Olteanu conduce foarte bine această ultimă parte a romanului „Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă” spre un final punctual, vizual- cinematografic, chiar dacă nu atât de satisfăcător narativ.

Într-un context în care viața în corporație e pusă mai degrabă la zid eseistic sau expediată în satire grobiene de tipul producțiilor Teambuilding, Alex Olteanu vine cu o perspectivă mai echilibrată, în care dilemele morale și personale, confruntarea cu singurătatea corozivă sunt încarnate într-un personaj credibil, un personaj cu aura existențială, dar nu neapărat excepțional, ci tocmai suficient de comun încât să fie o voce pentru spiritul unei generații.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.