In urma cu mai bine de 36 de ani, se forma un nou cuplu.

Pe atunci, lucrurile nu se desfasurau ca astazi. Spre deosebire de cuplurile moderne, in trecut nu se punea problema unei perioade de acomodare inainte de casatorie. Nu exista „concubinajul” ca optiune fireasca. Doi oameni isi uneau vietile fara sa stie cu adevarat daca se vor potrivi, fara sa aiba siguranta ca vor rezona in cotidian. Pornind la drum cu speranta, dar si cu multe necunoscute.

Din povestile lor — si din cateva remarci „binevoitoare” ale rudelor — stiu ca inceputul a fost plin de suisuri si coborasuri. Si totusi, de cand eram mic copil, am observat ceva ce nu se putea ascunde: o relatie profunda, o legatura aparte intre ei. Cand ii priveam prin ochii mei de copil si ii comparam cu alte cupluri, la ai mei vedeam iubire. O iubire sincera, din aceea care trece dincolo de cuvinte.

Aceasta a fost prima mostenire pe care am primit-o. Una care mi-a conturat discret, dar ferm, viziunea asupra propriei familii. Scenariul meu de viata nu putea exista fara iubirea aceea invatata — iubirea care tine, care trece testul timpului.

Au trecut 36 de ani de casnicie. Sunt in continuare impreuna. Iar cel mai frumos este ca, in mare parte din timp, inca se distreaza impreuna. Aceasta este a doua mostenire pe care mi-au lasat-o: bucuria de a rade unul cu celalalt. Nu au nevoie de muzica, decoruri speciale sau destinatii exotice. Doar de ei.

Stiti cum rad ai mei? Molisitor. Adevarat molipsitor. Ultima oara, a fost o intamplare de rasu’-plansu’. Tata, abia trezit, iesea semiadormit din baie. Mama i-a iesit in cale cu un gest tandru, voind sa-l imbratiseze. Dar el, cu ochii inca impaienjeniti si prins pe intuneric, a vazut doar o „aratare” si a impins-o speriat — era cat pe ce sa o tranteasca. Pe moment, mama s-a suparat. Dar cateva clipe mai tarziu, la masa, au izbucnit amandoi in ras. Apoi, ne-au povestit si noua — si am ras cu lacrimi. Acel ras simplu, curat, care uneste. L-am dus cu mine si in relatia mea cu sotul meu. Semn ca mostenirea si-a gasit drum bun.

Sunt momente in viata care pot fi surprinse in fotografii — si momente care trebuie lasate sa traiasca in amintire, crude si vii.

Mi-am dorit mult sa imi amintesc de parintii mei si la aceasta jumatate de drum. Cand eram mica, o priveam cu admiratie pe mama in rochia ei de mireasa. Mi se parea cea mai frumoasa femeie din lume. Iar in ochii mei de copil, parintii mei traiau o poveste de iubire ca-n basme.

Fara ca ei sa stie, am visat mereu sa-i surprind din nou in acea ipostaza, intr-o fotografie care sa reia poza mea preferata de la nunta lor. Am reusit acest lucru cu ajutorul Danielei Balea Photography. Le-am oferit o sesiune foto de familie cadou, de ziua mamei. Pentru ca mi-am amintit cat de rar si pretios era, in tineretea mamei, sa ai poze profesionale. Era un lux. La 17 ani, mama deja ma avea pe mine. Nu a avut sansa sa se bucure de astfel de lucruri.

Mi-am dorit enorm sa ii ofer acest cadou acum, cat timp chiar conteaza.

Si da, m-am gandit si la copiii mei. La cum, peste ani, vor intreba despre bunici sau despre noi. La cum vor cauta raspunsuri. Mi s-a parut frumos si util sa avem aceste amintiri vizuale. Ca atunci cand va fi nevoie sa vorbim despre mosteniri — fie ca le ducem mai departe, fie ca vrem sa le schimbam — sa avem nu doar cuvinte, ci si imagini care vorbesc despre noi. Despre iubire. Despre radacini. Despre legaturi care merita pastrate.

Fotografia e o forma de a opri timpul in loc

Dar nu o faci doar pentru tine, ci si pentru cei care vor veni dupa tine. Pentru copiii nostri, care intr-o zi vor cauta sens in trecut, poate chiar in povestile noastre. Intr-o lume in care totul se deruleaza pe repede-inainte, mi se pare esential sa le lasam ancore. Dovezi vizuale ca iubirea exista, ca familia conteaza, ca originile nu sunt o povara — ci pot deveni un dar, atunci cand mostenirile sunt constientizate si asumate.

Timpul isi lasa amprenta, inevitabil, asupra chipurilor si corpurilor noastre. E curios cum, chiar si cei slabi, odinioara supli si sprinteni, se latesc cu anii, devin mai carnosi, mai grei — ca si cum viata ar apasa fizic asupra lor. Nu brusc, ci lent, in straturi invizibile. E greu sa te obisnuiesti cu un „nou tu”, cand timpul pare sa curga mai repede decat poate sufletul sa tina pasul. Ochii inimii raman, mult timp, fixati pe imaginea interioara pe care o avem despre noi — si despre cei dragi. Iar cand realitatea oglindei se schimba, simti o usoara dezorientare, ca si cum cineva ti-ar fi mutat punctul de referinta.

Noi nu ne putem plange ca am avut o viata grea sau plina de drame. Si totusi, zbaterile zilnice, alergatura, grijile mici si constante, traiul in Romania care nu-ti lasa mintea sa se odihneasca si nici sufletul sa accepte ca binele poate dura — toate acestea lasa urme. Nu se vad doar in riduri sau in umeri adusi, ci si in felul in care respiram, in cat de repede zambim, in cat de greu ne relaxam. Si tocmai de aceea, astfel de momente de oprire, de reconectare si de celebrare a ceea ce este — nu a ceea ce a fost — devin atat de pretioase.

Desi inca nu le-am inserat intr-un album foto printat, urmeaza sa o fac. Exista o energie speciala in a tine in mana o fotografie, la fel cum exista o magie in a rasfoi o carte tiparita. E o nostalgie tactila, una pe care cititorii pasionati sigur o cunosc. E diferenta dintre a avea si a simti.

Si da, iubirea exista. Nu incepe la fel pentru toti. Nici nu urmeaza aceleasi trasee. Dar in cuplurile sudate, in familiile armonioase, exista o constanta: constructia si reconstructia zilnica a iubirii. Nu e un dat, e o alegere. In fiecare zi.

Sociologii spun ca indragostirea dureaza cel mult trei ani. Dar prea putini continua ideea. Ce urmeaza poate fi chiar mai valoros: dragostea statornicita. Acea iubire cu radacini adanci, in care ramane si pasiune, dar se adauga intelepciune, vointa, respect. Ea devine proiect de viata, atunci cand ambii parteneri aleg sa construiasca constient, sa nu renunte usor.

Iar atunci, acel „au trait fericiti pana la adanci batraneti” nu mai pare un cliseu. Devine o realitate posibila. Una care merita spusa, traita, fotografiata.

The post Sedinta foto profesionala de familie appeared first on Yes, Milady.