În 2019 descopeream romanul memorabil al „Danielei Rațiu”, o sinteză narativă reușită despre deceniul întunecat al comunismului târziu în România, în perioada disperării abisale din perioada premergătoare Revoluției din 1989. La acel moment spuneam despre „Ceaușescu. Ultimul an” că ar putea părea un roman SF pentru generațiile postdecembriste, dar și un mijloc atractiv și util de vizitare a unui trecut plin de privațiuni și, cel puțin în zilele noastre, greu de imaginat. Daniela Rațiu revine la Editura Cartier cu un roman mult mai cutremurător, de data asta despre perioada începutului dominației comuniste în România, sub patronaj sovietic, intitulat „Sfârșitul lumii e un tren”.

O narațiune documentară și documentată în același timp prin experiențele personale ale familiei autoarei, „Sfârșitul lumii e un tren” e o poveste despre viața (sau mai bine zis moartea) în perioada foametei crunte din anii postbelici, 1946-1947, ani de grei transformare pentru țara noastră. Cartea este dedicată bunicilor Danielei Rațiu și e inspirată atât de mărturiile mamei și mătușii autoarei, dar și de articolele din presa vremii și de două volume istorice importante care abordează felul în care URSS a impactat spațiul est-european prin măsuri punitive care au dus la adevărate dezastre umanitare în perioada interbelică și postbelică.

Finalul celui de-Al Doilea Război Mondial a reprezentat pentru România un preambul pentru o perioadă întunecată. Chiar dacă a întors armele împotriva nemților la 23 august 1944 și a luptat alături de Armata Roșie pentru eliberarea teritoriilor ocupate, ajungând până în Munții Tatra, țara noastră a fost tratată ca o țară învinsă, iar URSS a solicitat plata unor compensații de război. În timp ce, din punct de vedere politic, comuniștii își definitivau dominația, transformându-ne într-un satelit al URSS și implementau, cu mari probleme, modelul sovietic agricol și industrial, România era lovită de catastrofe naturale și de această exigență a despăgubirilor de război pretinse de învingători. URSS pretindea de la foștii aliați ai Germaniei cantități uriașe de cereale și bunuri, în timp ce Armata Roșie staționa pe teritoriul țării noastre, asigurându-se că transporturile ajungeau în Rusia, mai ales pe calea ferată.

Deși scrie o lucrare de ficțiune, Daniela Rațiu inserează ingenios date din epocă, adevărate raporturi despre cantitățile și bunurile transportate din țară. Ajung în URSS, pe cale feroviară, de toate: de la prețiosul grâu, la vite, oi, mese, cratițe, hârtie, pânză, chiar și etajere pentru flori. Orice se poate transporta și folosi e pus în trenurile care pleacă zilnic și livrat în străinătate. În tot acest timp, cu precădere Moldova este afectată de o cumplită secetă care lovește din plin sate întregi și lasă pradă înfometării și morții mii de familii.

Prinsă sub această triplă povară, a penuriei postbelice, a vremii uscate și a ocupației armate, familiile din regiunea moldovenească dincolo și dincoace de Prut trec prin momente cumplite, poate chiar mai grele decât cele din timpul războiului. Această catastrofă greu de imaginat este reconstituită meticulos de Daniela Rațiu într-o poveste sufocantă care evocă proporțiile dezumanizării în raport cu care moartea pare să fie mai degrabă o unică salvare.

Daniela Rațiu urmărește destinul unei familii cu mai mulți copii din apropiere de Dorohoi. Saveta și Parascovia sunt două femei care rezistă cu greu în atmosfera de sărăcie și teroare, alături de familiile lor surprinse în prima parte a romanului în satul de domiciliu. Pe de-o parte oamenii nu mai au aproape nimic în gospodării, iar recoltele sunt aproape distruse. Pe de altă parte, Armata Sovietică achiziționează după bunul plac în raiduri aleatorii orice își dorește, în timp ce colaboraționiștii și activiștii de partid reclamă cote și contribuții atât pentru export, cât și pentru statul român care trece prin transformarea naționalizărilor.

Oamenii sunt slabi, epuizați, bolnavi și ajung să mănânce orice: de la ierburi, ghinde, coajă de copac și până la miez de cocean, rumeguș de lemn sau flori de salcâm. Unii caută broaște și râme, dar și acestea se găsesc rar. Alții vânează pisici și câini, dar până și aceste animale domestice sunt pe cale de dispariție. Viața pare să se scurgă într-o așteptare dureroasă, a unui ajutor episodic și insuficient de alimente. În același timp, familiile înfometate privesc cum tot grâul colectat și depozitat în rezerve e încărcat și transportat în trenuri strașnic păzite de Armata Roșie care-i execută rapid pe toți cei care încearcă să atace sau să fure din ele. Oamenii se înghesuie în gările unde ocazional ajunge un vagon cu ajutoare alimentare – Daniela Rațiu imaginează o scenă de o sinistră ironie, în care așteptarea e frustrată infernal, când se dovedește că vagonul lăsat de ruși drept ajutor e lipsit de mâncare și e plin de cărți tehnice vechi (iar oamenii sunt îndemnați, desigur, pe ascuns, să le folosească măcar la aprinsul focului). În această mare uniformă de suferință, unii își iau zilele, alții cad pur și simplu și mor în propriile case, alții fac compromisuri și se dau de partea comuniștilor, iar alții se dedau canibalismului. Aceștia din urmă își pierd orice reper de umanitate, sătenii nici nu îi mai identifică individual prin nume,ci prin apelativul general Ai Evdokiei și îi urmăresc cu groază, atunci când aceștia ies în căutarea de cadavre. Terorizați de soldații sovietici care violează și ucid fără ezitare, de brigăzile de asalt românești care interoghează zi și noapte sătenii pentru a obține contribuții noi și împovărătoare de la aceștia, de amenințarea bolilor, durerea foametei și lipsa de orizont, Saveta și familia ei decid să părăsească Moldova. Saveta îi așteaptă pe Ștefan și Ileana, cei care au strâns bani în Șantierul Bumbești-Livezeni pentru biletul de tren aparent salvator, alegând, după o altă scenă de mare impact să sacrifice și iapa costelivă pentru a face opinci copiilor, necesare călătoriei. Singura salvare pare să fie plecarea, exodul în alt colț al țării, în condiții însă la fel de inumane. Reperul de salvare, pentru care oamenii își vând gospodării întregi, adică biletul în unul din trenurile foamei este tot o bombă plină de suferințe și amenințări.

A doua parte a romanului urmărește călătoria Savetei și a familiei sale cu un astfel de tren care părăsește săptămânal Moldova, arhiplin, în condiții evident insalubre, spre o destinație incertă. Ieșirea din marele infern presupune intrarea într-un microinfern pe roți. Călătoria durează zile întregi, trenul oprește în tot felul de halte și e însoțit de un efectiv de soldați ruși. Călătorii înghesuiți și bolnavi de abia reușesc să își facă rost de apă și, mai rar, de resturi de mâncare. Nici măcar aici nu sunt scutiți de ochiul agil și animalic al soldaților ruși beți, femeile se ascund unde pot și își acoperă capul și fața cu baticuri pentru a nu fi reperate (cel mai adesea, o simplă privire conduce imediat la viol în grup și adesea la moarte). Trenul este de asemenea bântuit de grupuri de canibali care nici măcar nu așteaptă ca oamenii să moară, ci adesea vin și mușcă pasagerii adormiți și îi mănâncă de vii. Deși toate acestea par reperele unei distopii postapocaliptice, ceea ce este cu atât mai zguduitor este realitatea istorică a evenimentelor.

Daniela Rațiu face un studiu aproape microscopic al suferinței umane. Deși se folosește de propoziții scurte și o scriitură aerisită, lipsită de ornamente, autoarea apelează la focalizarea pe detaliu și la repetiție tematică (boală, moarte, cruzimea sovietică) pentru a desăvârși un univers irespirabil inclusiv pentru cititori. O lectură necesară pentru a întări puterea memoriei, un omagiu adus celor care au suferit intens și enorm, cartea Danielei Rațiu, „Sfârșitul lumii e un tren”, e unul dintre cele mai cutremurătoare romane pe care le-am citit în ultimii ani.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.