fericiţi cei ce vin împreună pe calea vieţii căci viaţa nu-i
va despărţi
sau chiar dacă o va face, nu va reuşi pentru mult timp
sau poate că asta nu e decât o poveste
în care vrem să credem
sare de Himalaia, Macron bonsoir, hoţi de buna credinţă,
apocalipsă
în gări, pe peroane oamenii urmăresc trenurile care-i poartă
către alte euri
cări oricat ar părea de nebunesc, oamenii nu părăsesc peronul
vieţii
decât la ultima staţie, acolo unde îţi laşi amintirile la
bagaje
şi te sui în ultima răsuflare cu regret
ninsoare, soare, ploaie, ce urmează oare să ne cadă din ceruri
grămadă?
atâta timp cât Pământul e o tipsie de aur dusă-n spate de cine
mai poate
să nu te mire că odată ajunsă la margine, apa se trage
înapoi
născând feeria mareelor, magia fluxului şi refluxului
ca să nu-l determine pe Atlas să-şi cureţe petele de
igrasie
undeva, în urmă, cineva flutură o batistă
dacă n-ar fi ploaia lacrimilor poate că aş reuşi să-i
desluşesc faţa
dar ultima răsuflare pleacă gâfâind trăgând garnitura unor
ipotetice regrete
măcar dacă mi-ar fi strâns mâna şi mie cineva când sar în
vagon
oricum nu mai contează pentru că tot singur plec
