singur, atât de singur, că până şi respiraţia e o furtună
dezlănţuită
mugind peste întinsul amintirilor nesăbuite ce nu au
aşteptat
căderea serii,
ştiind că perioadele de acalmie dor mai puţin
departele de-aproape doare la fel
şi numai prăpastia ştie dar nu poate spune
câte durere a strâns în adâncuri
şi cu toate că cele două maluri se surpă încontinuu
tot nu reuşesc să se strângă în braţe
dincolo de mine e doar tăcere
în faţa mea e o mare de cuvinte
numai eu, biată limbă de nisip mă strădui
să le despart apropiindu-le
