Taichi Yamada este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori şi scenarişti de televiziune din Japonia, născut în 1934 la Tokyo. Cărțile sale s-au bucurat, de-a lungul timpului, nu doar de premii și succes la public, cât și de ecranizări – „Străini” (Ijintachi tono Natsu, 1987; Humanitas Fiction, 2007), a fost ecranizat pentru prima dată în 1988 (The Discarnates) în regia lui Obayashi Nobuhiko sau „N-am mai visat de mult că zbor” (Tobu Yume wo Shibaraku Minai, 1990), ecranizat, în acelaşi an, în regia lui Eizo Sugawa.

În 2024, cartea lui Taichi Yamada, „Străini”, revine la Editura Humanitas într-o variantă reeditată. La prima apariție, cea din 2007, se spunea despre roman că este „o poveste despre singurătate cu atmosfera de Solaris japonez”, elemente care continuă să fascineze și în varianta actuală, însă, de data aceasta, atracția pentru carte a crescut o dată cu apariția producției din seria Netflix, All of us strangers, în care cei doi protagoniști sunt interpretați de Andrew Scott și Paul Mescal. Serialul constituie, mai mult decât o transcriere fidelă a cărții, o reinterpretare a poveștii în care actorii principali sunt doi bărbați, nu un bărbat și o femeie, așa cum îi regăsim în varianta inițială a cărții.

Proaspăt divorțat și cu un copil adolescent de nouăsprezece ani de care nu este prea apropiat, Hideo Harada își petrece cea mai mare parte a timpului închis în apartamentul său, pe care în timpul căsătoriei îl folosea ca birou. Scrie scenarii pentru seriale de televiziune și nu este în căutarea unei relații, cu atât mai mult dacă acestea ar implica doar plăcere fizică. Consideră că divorțul îi epuizase resursele afective, așa că rămâne să-și contemple impasibil golul din prezent în blocul cu șapte etaje, aproape de șoseaua de centură. În mod paradoxal, crede că este că singurul locatar al acestui bloc pentru că nu întâlnește niciodată pe nimeni pe holuri sau în lift și are senzații stranii, de la nevroză, pe care o pune pe seama divorțului, până la stări accentuate de anxietate – „parcă atârnam deasupra unei prăpăstii, învăluit în beznă, singur”. Asta până într-o noapte când zărește o lumină aprinsă la unul dintre apartamente. De aici începe o poveste care se petrece între două etaje, el la etajul șapte și o femeie necunoscută de la etajul trei, două paliere ale aceluiași bloc care despart viața de moarte și realitatea de iluzie.

În ziua următoare, singurătatea sa absolută, este zdruncinată de două vizite. Primul care apare este Mamiya, un producător de la un post de televiziune, cu care Harada urmărea de multă vreme să colaboreze, însă scopul venirii acestuia este cu totul altul. Mamiya dorește să-l anunțe că se află într-o relație cu fosta soție a lui Harada. Pentru un bărbat care tocmai încheiase procedurile de divorț, scena i se pare una telenovelistică, până în punctul în care își dă seama că totul s-ar putea să nu fie doar un scenariu de film, cât unul real. Dincolo de disperarea cumplită care pune stăpânire pe el în momentul aflării noutăților legate de fosta soție, Ayako, replicile dintre el și producător îi lasă senzația unei melodrame interpretată cu talent, întocmai ca într-un scenariu pe care el însuși l-ar fi scris.

În aceeași seară își face apariția la ușa lui și femeia de la etajul trei. Ține în mână o sticlă de șampanie și se scuză că în afară de ei doi nu se află nimeni în bloc la ora aceea, fapt care o determină să creadă că și-ar putea alina singurătatea reciproc. Harada refuză să o primească în apartamentul său, motivând că are de lucru, iar aceasta pleacă. Undeva, într-un colț al minții, se simte vinovat pentru gestul respingerii sale, însă gândurile i se tulbură când își amintește de Ayako și Mamiya.

Din acea noapte începe o poveste misterioasă care o implică pe noua femeie din blocul unde locuiește și pe cei doi părinți ai săi, pe care îi regăsește la întoarcerea în orașul natal, Asakusa. Alienarea urbană în care trăise personajul până în acel moment pare a-și rotunji contururile, cu toate că nu știm sigur dacă acest lucru se întâmplă cu adevărat în realitate sau doar în imaginația lui, după cum nu putem afla nici dacă cele două povești – cea a femeii cu sticla de șampanie și cea a părinților – se nasc și se dezvoltă separat sau sunt potențate una de imposibilitatea și nevoia de a o conserva pe cealaltă.

Aceste episoade ale compensării aproape halucinatorii în mijlocul senzației de sufocare a singurătății și a lipsei sentimentului de apartenență mi-au amintit de un alt scenariu de film, destul de cunoscut, Joker. Și acolo, la fel ca și aici, există momente în care povestea este construită în așa fel încât să crezi că lângă personajul Joker se află o femeie, care îl însoțește la spectacolele sale de stand-up, care e lângă el când mama lui ajunge la spital, care îl mângâie și îl întreabă dacă vrea o cafea în timp ce așteaptă ca mama lui să se trezească. Finalul filmului rederulează acele scene, însă fără ca femeia să mai fie prezentă. Un loc gol, căruia personajul îi substituise o prezență. Pe cea mai apropiată, o femeie cu care se întâlnește o singură dată în lift, în timp ce se întorcea cu fiica ei de la școală.

Cartea lui Taichi Yamada este ca un portal magic, care îți dă șansa de a stinge vechi regrete, de a mai trăi o bucată din prezent alături de părinții care au murit când el avea doisprezece ani. Un pic suprarealist, nu? Chiar fantastic. Însă autorului japonez îi iese de minune această suprapunere a planurilor temporale și a existențelor. Cartea devine un exercițiu idilic de imaginație pentru oricine își dorește să (re)trăiască senzația de a fi copilul părinților săi, de a se lăfăi în siguranța aceea greu de regăsit în altă parte, oricât de mult am crește sau ne-am maturiza, chiar dacă, la rândul nostru, avem copii, la fel cum se întâmplă și în cazul personajului.

Romanul este construit ca un fel de povestire în ramă, în care Hideo Harada își (re)scrie propriul scenariu al vieții, în ritm cu scenariul de film la care lucrează și pe care trebuie să-l predea. Reîntâlnirea cu părinții îl plasează pe marginea unei prăpăstii dintre realitate și imaginație, între agonie și extaz, între propria salvare printr-o utopie și frica noii pierderi și desprinderi de părinți în această poveste compensatorie și alternativă a prezentului.

Orașul Tokyo ajunge să fie (re)imaginat și (re)configurat după intensitatea acestor întâlniri cu părinții. El nu mai reprezintă un spațiu al golului, al abandonului sau al pierderii, ci devine un fel de tărâm al tuturor posibilităților, o chemare la ceea ce este primordial și esențial pentru personaj. Tot la Tokyo, în noul context descoperit, granițele ajung să se suspende, un fel de Arcadia din Grecia antică, considerat a fi un spațiu al păcii și al armoniei. Et in Arcadia ego este expresia sinonimă unui fel de existență și apartenență la ceva trecut, un fragment idilic și idealizat, pe care am avut privilegiul de a-l trăi. Tot în simbolistica acestei Arcadii este cuprinsă și o constantă nostalgie, un fel de privire ingenuă asupra lumii și a existenței, o stare pe care încearcă și Yamada să o recapteze în romanul său, însă ne rămâne întrebarea cu ce preț? Ce aduce cu sine (re)intrarea într-o stare privilegiată, dar și care sunt limitele acestei trăiri extatice, aproape halucinatorii și, în aceeași măsură, care sunt consecințele evadării din singurătatea apartamentului de la etajul șapte?

„Cum să fie un cuplu de treizeci și ceva de ani părinții unui bărbat de patruzeci și șapte – de fapt, patruzeci și opt de ani? Alături de ei mă simțeam ca un adolescent, deși, evident, un adolescent nu ar fi putut să bea whisky. La un moment dat, când, probabil, amețit de băutură, i-am spus «tată» fără să-mi dau seama, el mi-a răspuns cu un firesc. «Ce-i?», exact ca unui copil.

– Pune-ți șervetul ăla în poală, să nu dai pe tine.

Și ea mă dădăcise întocmai ca o mamă. Cât puteam să fiu de beat ca să vărs pe mine niște scoici din conservă?”

„Putea să-mi zică orice, că nu-mi păsa. Am tăcut, pentru că nu voiam să mă dea jos din mașină, dar am derulat de nenumărate ori în minte cuvintele lor. Orașul era inundat de lumină și până și culorile semaforului scânteiau fermecător.”

„Nu pot spune că nu știam ce înseamnă să văd chipul fericit al unui om care să mă accepte cu inima deschisă. Trăisem acest sentiment pentru scurt timp, alături de soția și de fiul meu, cât fusese bebeluș. Din acest punct de vedere, nu mă simțeam mai puțin norocos decât restul lumii. Cu toate astea, să tânjesc după chipurile zâmbitoare ale părinților și să-mi provoc chiar și halucinații era poate slăbiciunea mea ascunsă. Dar dacă suprimam această slăbiciune, nu-i făceam oare să dispară și pe părinții mei, care prinseseră viață în Asakusa? Chiar dacă erau acolo când îi vizitam, iar în restul zilelor păreau să-și vadă de treburile lor, nu era totuși posibil ca ei de fapt să nu existe decât atunci când intrau în contact cu mine? Mi i-am imaginat ca pe niște figuri de ceară încremenite în plină acțiune. Dacă eu eram singurul care le insufla din nou viață?

M-am ridicat, am ieșit în strada scăldată de razele soarelui și am oprit un taxi.”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.