Defne Suman s-a născut la Istanbul în 1974 și a crescut pe insula Büyükada. A urmat un master în sociologie la Universitatea Boğaziçi, apoi a fost profesoară în Thailanda și Laos, unde a studiat Hatha Yoga și a stat în mănăstiri budiste. Ulterior și-a continuat studiile în Oregon, SUA. În prezent locuiește la Atena împreună cu soțul ei. După anii petrecuți în Asia de Sud-Est, publică prima ei carte, „Mavi Orman” (Pădurea albastră), un jurnal inspirațional adresat femeilor, a cărui continuare este „Insanlık hali” (Condiția umană). 

Romanul „Tăcerea Șeherezadei” (Emanet zaman / The Silence of Scheherazade) a fost publicat pentru prima dată în Turcia și Grecia în 2016, iar în 2021 a devenit debutul scriitoarei în limba engleză. Al doilea roman al autoarei, „Kahvaltı Sofrası” (At The Breakfast Table), a apărut în limba engleză în septembrie 2022. În 2024 apare versiunea în limba engleză a romanului „Yaz Sıcağı” (Summer Heat). 

După publicarea primei cărți, „Mavi Orman” (Pădurea albastră) scrierile autoarei au devenit o sursă de inspirație pentru mulți cititori de origine turcă, mai ales, pentru tinerele care vor să-și trăiască viața dincolo de așteptările convenționale și de constrângerile impuse de tradiție.

„Scriu povești, romane și articole care explorează zonele de umbră ale psihicului uman – secrete de familie și părți trecute sub tăcere ale istoriei otomane. În toate narațiunile mele se regăsesc teme precum exilul, memoria, dezrădăcinarea și discursul din perspectiva minorităților.” – o afirmație pe care o găsim dacă accesăm blogul autoarei. În lipsa lecturii altor cărți scrise de autoare, recunoaștem însă faptul că temele amintite anterior oglindesc o preocupare constantă, dovadă că le vom regăsi și în volumul „Tăcerea Șeherezadei”. Romanele și povestirile ei au ajuns să fie traduse în peste douăzeci de limbi, de la greacă la malayalam, de la norvegiană la arabă.

„Tăcerea Șeherezadei” este prima carte apărută în limba română la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Irinei Bojin, o ficțiune istorică despre distrugerea unuia dintre cele mai frumoase orașe cosmopolite din lume – Smirna, dar și despre destinele a trei femei – bunică, mamă și fiică – despărțite de intrigi de familie și iubiri neîmplinite, desfășurate pe fundalul marelui incendiu, cel care va face imposibilă orice formă de reconciliere sau regăsire ulterioară.  

În septembrie 1922 orașul Smirna arde din temelii timp de mai multe zile. La vremea aceea și, chiar și astăzi, istoricii dezbat atât posibilitatea ca grecii să fi dat foc, mai bine o cetate arsă decât cucerită de turci, după cum nici varianta unui foc pornit de turci nu este exclusă. Din perspectiva altor istorici, focul ar fi putut fi și un accident, fapt care complică lucrurile, știut fiind că regiunea Smirnei avea o compoziție etnică, după unele studii aproximative, în proporție de 49% reprezentată de greci, 24% turci și restul de 27% erau armeni, evrei și levantini. Înainte cu trei ani, în mai 1919 grecii ocupaseră Smirna, iar incendiul a izbucnit la patru zile după ce forțele turce recăpătaseră controlul asupra orașului, punând astfel capăt războiului greco-turc. Cu toate acestea, ceea ce părea a încheia o etapă în viața orașului, va crea și mai mult haos în biografiile și în destinele personajelor din cartea lui Defne Suman.

Două istorii întrețesute încep din ziua nașterii Șeherezadei – „Și astfel a început viața mea înconjurată de secrete, care avea să se întindă pe mai bine de un veac”, zi care coincide cu sosirea spionului indian, Avinash Pillai în Smirna – „Avinash avea un nas lung și fin, aristocratic ca al unui sultan otoman”. La coborârea în port, sătul de mirosul de cărbune și fier rece, Avinash adulmecă mireasma de trandafir, lămâie, magnolie, iasomie și ambră care-l întâmpină odată ce părăsește puntea elegantei Afrodita.

Șeherezada se naște într-un turn din Smirna, unde bunica acesteia, Juliette Lamarck, o ținea ascunsă pe fiica ei, Edith Lamarck. Tot acolo Juliette o aduce pe moașa Meline, somată să-i transmită lui Edith că bebelușul s-a născut mort. Edith este încă inconștientă, iar copilul trăiește, iar Meline decide să ducă nou-născutul departe de acel loc, respectând astfel înțelegerea avută cu Juliette, pentru a scăpa de amenințarea care planează asupra familiei sale. Printr-un joc al destinului, moașa ajunge să înlocuiască, în aceeași noapte de septembrie a anului 1905, două fetițe – Edith nu va afla niciodată că fiica ei trăiește, după cum, o mamă grecoaică, Katina, va primi o fetiță fără a bănui vreodată că propriul ei copil nu a supraviețuit. 

La aproape doi ani de la naștere și cam tot atât de la moartea domnului Lamarck, sosește la Smirna, Dimitrios Mitakakis, un avocat din Atena care dorește să-i aducă la cunoștință lui Edith testamentul clientului său, Nikolas Dimos – adevăratul tată al tinerei. Moștenirea constă într-o casă aflată pe Strada Vasili, într-un cartier unde locuiesc mai multe familii de britanici, italieni și greci bogați. 

Edith și Șeherezda se zăresc pe rând, în două momente diferite și decisive ale vieții fiecăreia, însă fără a bănui ce reprezintă una pentru cealaltă. După marele incendiu, Șeherezada o vede pe Edith pe puntea unei nave alături de Avinash Pillai; habar nu are că aceasta este mama ei. Va afla mulți ani mai târziu, chiar de la indianul care poposise în Smirna în ziua în care tânăra Lamark năștea. Nu cu mult timp înainte de izbucnirea marelui incendiu, și atenția lui Edith îi este atrasă de către Șeherezada, în timp ce aceasta își lua rămas-bun de la logodnicul ei. Remarcă în purtarea și în gesturile fetei ceva ce o neliniștește. Am putea spune, analizând atitudinea tinerei fete surprinsă de ochii maturi ai așa-zisei străine, pe care nu o va mai întâlni niciodată, că Edith este atrasă de o oglindă în care se vede pe sine și recunoaște în gesturile Șeherezadei o parte din curajul și nesupunerea de care ea însăși a dat dovadă de-a lungul timpului. 

Destinele lor se aseamănă – ambele au crezut că familiile în care au crescut sunt familiile cărora le aparțin, din care fac parte în mod biologic. Așa cum Șeherezada a crescut până la vârsta de șaptesprezece ani alături de Katina și băcanul Akis, considerându-i părinții ei, tot așa, și Edith a fost atașată de Charles Lamarck, privindu-l ca pe tatăl ei adevărat. 

Șireata Juliette Lamarck, mama lui Edith, s-a folosit de această minciună chiar și după moartea soțului său. Nefericitul eveniment a coincis și cu așa-zisa moarte la naștere a copilului lui Edith, fapt care a ajutat-o pe Juliette să justifice, în fața celorlalți, tristețea și retragerea din lume a fiicei sale. Scenariul pus la cale de Juliette începe să se clatine abia în ziua când în casa lor apare misteriosul avocat din Atena, care pretinde că dorește să vorbească cu Edith – „O pace a coborât pe neaștepate asupra ei. Vestea adusă de Avocat era ca un balsam pe o rană despre care nu știuse că există.”

În timp ce Edith va fi încredințată toată viață că micuța ei a murit la naștere, Șeherezada va face parte, pe rând, din două familii, înainte și după marele incendiu. Târziu va afla adevărul și atunci va decide că a sosit momentul să-și povestească viața, notând totul într-un caiet. Atunci când va apărea cineva care să-i asculte povestea, Șeherezada va spune despre ea însăși că „s-a născut de trei ori înainte să împlinească optsprezece ani.”

În noua casă în care va locui Șeherezada, unul dintre vizitatorii constanți este țiganca Yasemin, care aduce diferite lucruri și mirodenii și care adună femeile în bucătărie, în timp ce răstoarnă bunătățile pe masă, povestindu-le istoria lui Avinash și a lui Edith. În acest timp, Șeherezada, fără a bănui cine sunt cele două personaje, pregătește o salată din darurile aduse de la munte de Yasemin, la care adaugă frunze de muștar brun și andive culese din grădină.

Presupusa tăcere a Șeherezadei mi-a amintit de un alt personaj feminin din cartea lui Philip Roth „Pata umană” (The human stain), Faunia Farley, o tânără de treizeci și doi de ani care lucra ca femeie de serviciu la colegiul Athena, unde Coleman Silk, în vârstă de șaptezeci și doi de ani era profesor de clasice. Se știa că Faunia terminase doar două clase și pe parcursul întregului roman reușește să ascundă faptul că poate să scrie și să citească. La fel ca Șeherezada, două femei care s-au autocondamnat la tăcere, au vrut să devină invizibile și neimportante, ascunzându-și imensa singurătate în fața celorlalți. Faunia are și o relație cu Coleman, după cum și Șeherezada se va trezi prinsă în mrejele unui amor tainic cu Hilmi Rahmi, binefăcătorul său mult mai în vârstă decât ea.  

Scrisul lui Defne Suman amintește și de cărțile lui Elif Shafak și avem aici o referință de la începutul cărții „Insula copacilor dispăruți”, în care Ada, o adolescentă simte că ar avea sufocată în ea o tristețe care nu îi aparține doar ei, aparține tuturor oamenilor. Atunci când Edith află cine este adevăratul său tată și i se comunică vestea moștenirii pe care urmează să o primească, se transpune într-un fel de simbioză a suferinței cu tatăl ei – „Descoperea acum sentimentele lui Nikolas Dimos în propria ei inimă. Durerea care o chinuise încă din copilărie nu era a ei, ci a tatălui cu ochi negri.”

Desprins din același tablou al autorilor de origine turcă, pe lângă Defne Suman și Elif Shafak, îl recomand aici și pe Burhan Sönmez, care transcrie magistral, în fiecare dintre cărțile sale – „Istanbul Istanbul”, „Labirint” și „Piatră și umbră” -, poveștile despre suferință și iubire conturate pe fundalul impunătoarelor minarete de pe malul Bosforului.

Printre mirosuri de boabe de cafea măcinate, alte boabe de fistic decojite, trandafiri și bougainvillea,  pâine scoasă din cuptor, șerbet și halva, „Tăcerea Șeherezadei” surprinde o fascinantă poveste despre identitate și familie, dar și despre conflictul dintre greci și turci, despre arderea din temelii a unui oraș și a unei lumi, despre dezrădăcinare și abandon, despre uitare și povești de dragoste interzise. Un fel de soap opera cu dramă, căutări, secrete, iubiți pierduți, fiice îndărătnice și mult, mult suspans până la descoperirea din finalul romanului.

„Trecuse multă vreme de când mă găsiseră zăcând inconștientă, chiar înainte de ivirea zorilor, în grădina casei din strada Bulbul. Poate un an, poate doi, nu știu. Timpul își pierduse înțelesul. N-am avut curaj să ies pe străzile orașului meu, acum o ruină, dar, în ciuda suferințelor îndurate, în ciuda pierderilor suferite, eram tânără și, cu puterea neabătută a tinereții, am mers mai departe. Sub un nume nou și sub aripa ocrotitoare a familiei de turci care m-au luat la ei fără să pună nici o întrebare, m-am învățat cu noua mea viață. Devenisem o Șeherezadă mută, fără trecut, fără seminție, fără glas.” 

„Când povestea cum a fost în ziua debarcării grecilor în Smirna, trăiam în sinea mea frământarea, teama care pătrundea în case pe uși și pe ferestre. O poveste nu se spune doar în cuvinte. Zeci, sute de mici amănunte o întregesc. Numai cineva ca mine, care a renunțat la cuvinte, știe acest lucru. Cei care vorbesc se gândesc doar la ce să mai spună și uită să asculte.” 

„Nu era niciun alt bărbat în patul lui Edith, nici nu fusese vreodată. În noaptea aceea, în timp ce făceau dragoste mai mult cu nostalgie și afecțiune decât cu patimă, Avinash a înțeles că această femeie, deși refuzase să-i fie soție, aveai să-i rămână credincioasă toată viața. Marele lui rival nu era vreun ofițer german, un intelectual armean sau un tânăr turc arătos, ci dorința ei de singurătate.” 

„Dar sentimentele nu și le putea schimba. În pofida sumbrelor previziuni ale lui Avinash și a milei pe care i-o stârnea puhoiul de săteni disperați revărsat din oraș, niciodată nu se simțise atât de puternică și de mulțumită. Asta o fi însemnând să fii fericit?”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.