Roberto Bolano face parte din linia scriitorilor sud-americani foarte apreciați, cu o creativitatea poetică și imaginativă așezată în proză, comparabilă cu cea a lui Borges și Cortázar. Originar din Chile, cu o biografie încărcată de potențial traumatic, dislexic, miop, victimă a bullyingului, Bolano și-a conturat profilul de outsider, cu apetență pentru zona socială marginală încă din copilărie. A devenit un adolescent boem, un tânăr teribil care fura cărți și s-a angajat politic, simpatizant stângist al regimului Allende, până când a fost arestat și apoi eliberat după instaurarea în Chile a regimului de dreapta al lui Augusto Pinochet. Bolano a călătorit mult și a ajuns în Mexic, apoi în Europa, s-a stabilit în Spania acolo unde s-a și căsătorit și și-a întemeiat o familie, ajungând să-și publice lucrările mai degrabă dintr-o presiune de a-și întreține familia. Bogata experiență de viață și a locurilor frecventate se regăsește în multe dintre lucrările sale, Bolano dovedindu-se dacă nu un narator captivant, măcar un creator de atmosferă desăvârșit. Notorietatea și-a câștigat-o cu precădere după apariția celor două romane traduse și în limba română, „2666”, respectiv „Detectivii sălbatici”, lecturi seducătoare, dar și anevoioase, potrivite exigențelor unui cititor postmodern.

În limba română s-a mai publicat și o colecție de proză scurtă, reunită sub titlul „Târfe Asasine”, inițial apărută la Editura Curtea Veche, apoi reeditată de Editura Pandora M, în Colecția Anansi Contemporan. Recunosc că l-am evitat o perioadă lungă, pe Roberto Bolano, tocmai pentru reputația de scriitor ermetic și creativ până la anarhie narativă. Rezonez cu dificultate la jocurile imaginative în proză ale sud-americanilor și mă temeam de acest efect și în lucrările scriitorului chilian. Clubul de Lectură Bibliofeel de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov mi l-a adus însă în atenție în luna august și mi-a oferit ocazia să experimentez măcar o ieșire din tiparele mele de cititor, căutătoare de sens facil, implicit mi-a oferit un alt tip de lectură.

Fără să aibă o unitate tematică și, de cele mai multe ori, cu finaluri abrupte, neașteptate, prozele reunite în „Târfe Asasine” vizitează în general locuri obscure, de la periferia societății, printre care se simte ecoul biografiei scriitorului chilian: prostituate, activiști politici, actori de filme porno, artiști, rebeli, călători, cufundați adesea în lumi traversate de violență de diverse intensități. Cele mai multe dintre proze sunt narate la persoana întâi, fie sub forma unor confesiuni sau jurnale și dau senzația libertății orale, ca și cum ar fi fost alcătuite spontan, povestite verbal. Câteva dintre proze sunt construite la persoana a III-a, mai ales cele care îl au protagonist pe B, un fel de alter-ego al lui Bolano care apare și în alte creații.

În Silva Ochiul, povestitorul evocă o întâlnire cu un camarad din tinerețe, un fost activist politic homosexual, cu care poartă un dialog informativ și melancolic în același timp, un dialog care emană asimetria dintre un gest profund uman și proporția violențelor practicate ritualic în India nevăzută.

Ultimele amurguri pe pământ, Zile din 78 și Vagabond în Franța și Belgia sunt narațiuni la persoana a III-a care îl urmăresc pe singurul personaj recurent, B, în periplul său prin America de Sud, respectiv Europa. În Ultimele amurguri pe pământ, Roberto Bolano explorează prin banalitatea unei vacanțe petrecute de B alături de tatăl său la Acapulco, relația fracturată dintre cei doi (marcați de propriile vicii: tatăl cu jocurile de noroc, B cu prostituatele) în care plictiseala din adolescență a lui B se transformă într-un sentiment premonitoriu al unui dezastru. Zile din 78 și Vagabond în Franța și Belgia îl surprind pe B în Europa, acolo unde scriitorul călător întâlnește exilați chilieni în Barcelona (evocați în paralel cu scriitori interbelici refugiați în Europa), dar și în Paris sau Bruxelles, captivat de câteva figuri feminine sau masculine ce îi lasă o impresie durabilă, în scurta lor evoluție alături de protagonist.

Gomez Palacio și Dentistul sunt proze construite în jurul unor momente lirice la limita inefabilului, în care parcursul narativ se topește în spontaneitatea revelatorie, miraculoasă a unui popas poetic imprevizibil, dincolo de care nu ar mai fi nimic de spus. În Gomez Palacio un profesor de literatură ajuns într-un oraș obscur din Mexic se întâlnește cu directoarea școlii la care predă și ajung să împărtășească un moment imprevizibil de frumos în deșert, noaptea. Dentistul debutează cu o discuție pe tema artei și a morții, dar se topește apoi într-o noapte stranie în care descoperirea unui scriitor obscur nepublicat îi va proiecta pe vizitatori aproape dincolo de realitate.

Întoarcerea, respectiv Întâlnire cu Enrique Lehn, sunt mai degrabă bizaroproze, cu un substrat straniu, suprarealist. Întoarcerea surprinde o fantomă care își urmărește trupul după moarte, constatând că acesta e de fapt instrumentat într-o practică necrofilă de către un creator vestimentar. Întâlnire cu Enrique Lehn este o proiecție onirică a întâlnirii dintre un poet debutant necunoscut și un scriitor de notorietate decedat care se ține însă în viață, acolo în vis, apelând la un fel de tablete care par infinite și pe care le împarte și discipolilor la bar.

Două proze puternice, împinse aproape de granița psihotică sunt Prefigurarea lui Lalor Cura, respectiv Târfe asasine. Prima este cronica fiului unei actrițe pornografice, cu o admirație profundă față de un colaborator al mamei sale (pe care l-a cunoscut încă din perioada intrauterină, când mama juca încă pe platourile de filmare), o cronică care inventariază o combinație kitsch-imaginativă de scenariii pornografice (în Barcagiul, bărbații deghizează femeile în găini, le tăvălesc prin făină și apoi le devorează). Târfe asasine, proza care dă și titlul volumului e construită ca un pseudodialog între o femeie și un prezentator TV (într-o postură mai puțin convingătoare), mai degrabă un monolog deopotrivă cu tentă erotică (sau erotomană?) la început, dar care evoluează spre un discurs justițiar, paranoic și violent.

Mai greu de încadrat, dar interesante sunt Buba și Carnet de bal. Buba e poate povestea cea mai închegată narativ, cu o amprentă de mystery, povestea a trei fotbaliști care joacă în Spania și care încep să aibă succese consecutive după ce Buba, jucătorul de origine africană, practică un ritual bizar și inexplicabil în baie, înainte de fiecare meci. Coincidență sau ceva mai mult ? Carnet de bal este poate cea mai amuzantă proză a lui Bolano din acest volum, o colecție de însemnări semi haotice care acoperă discuții despre supremația poetică din Chile, întâlniri cu figuri notorii precum regizorul Alejandro Jodorowski sau maestrul japonez Ejo Takata și eforturile protagonistului de a se lăsa de fumat (o experiență cel puțin bizară, la un curs de Zen, acolo unde elevii sunt abțiguiți cu consimțământ cu un băț de bambus).

Personal cel mai mult mi-au plăcut prozele cu nulceu clar poetic (Gomez Palacio și Dentistul), le-am simțit construite concentric, după o logică a cepelor, cu mult înveliș narativ dispensabil, care conduce însă la un moment de grație central, un moment care dezarticulează necesitatea reperelor logice ale narațiunii, fără regrete pentru cititor. Acestea, dar și bizaroprozele (Întoarcerea și Întâlnire cu Enrique Lehn) mi-au prilejuit un tip de lectură aparte, mai degrabă în fluviu, fără așteptări și nevoi de sens, purtat doar de frumusețea textului. Acestea par să fie trăsăturile mai multor proze din colecția lui Roberto Bolano: tranziția de la delicat, la violent într-o fracțiune de secundă, un text mai degrabă lichid care curge, fără osatură, fără stabilitate, fără o matriță logică predefinită, un text mai degrabă explorator, fără o direcție premeditată, un text uneori labirintic care trece de la mundan, la proiecții suprarealiste, simboliste cu lejeritate, un text a cărui alcătuire e mai degrabă un pretext pentru mici ieșiri poetice în decor, concentrate, dar surprinzătoare și care întrețin totuși un interes pentru lectură.

La Nocturnele poetice din acest an, organizate de ARCEN București, scriitoarea Anastasia Gavrilovici sugera că poezia nu este doar un mediu de evadare, un mediu care să ne facă să ne simțim bine, împăcați, împliniți, ci și un mediu care să ne provoace, să ne întristeze, să ne deranjeze, să ne împingă în emoție, să ne miște în orice fel. Prozele lui Bolano, multe dintre ele stranii și sincopate nu invită ca multe alte povestiri, la evadări ficționale punctuale, ci te hipnotizează mai degrabă prin puterea scriitorului chilian de a crea atmosferă înainte de acțiune, o atmosferă care te intoxică, dar în care alegi să te scufunzi mai departe. Eu văd acest acest efect ca un triumf al stilului asupra logicii narative, un triumf evident care dă măsura unui mare scriitor.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.