Thomas Schlesser (născut în Paris, 1977) este istoric al artei, scriitor, directorul Fundației Hartung-Bergman, profesor la École Polytechnique și autor al unor importante lucrări despre artă. După studii de istoria artei la Haute école d’études en sciences sociales, încheiate în 2006 cu o teză despre opera lui Gustave Courbet, devine profesor și participă la elaborarea mai multor volume colective, semnând, în același timp, numeroase volume de istorie a artei. Este deosebit de interesat de relațiile dintre artă și politică în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În 2017, l’Académie de Beaux-Arts îi acordă Premiul Bernier pentru eseul L’univers sans l’homme (2016). În 2003, Thomas Schlesser publică primul lui roman, „La vierge maculée”, iar în 2024 vede lumina tiparului „Ochii Monei” („Les yeux de Mona”), fenomen internațional apărut în 60 de țări.
Laurențiu-Ciprian Tudor:Mihai Ralea, un eseist român din secolul trecut, spunea că „pictura ne învață să privim”. Totuși, chiar și un „ochi absolut” ca al Monei trebuie mobilat, trebuie umplut; dar, odată realizat lucrul acesta, ea „vede” sau vede altfel. Așadar, cum se modifică privirea, văzul unui om, cu un îndelung exercițiu al artelor?
Thomas Schlesser:Cred că arta este, în mod fundamental, subiectivă și, prin urmare, artiștii pun o mare parte din propriile emoții în lucrările lor, iar aceste emoții ne sunt apoi transmise atunci când observăm și contemplăm operele de artă. Prima mea emoție estetică (și nu mă refer la o emoție ludică) a fost în fața jocurilor video la mijlocul anilor 1980, pe Commodore 64, Atari 520 St sau Amiga. Interesul meu pentru pictură a venit destul de târziu: o vizită obligatorie la Musée d’Orsay când aveam 18 ani, care a declanșat o fascinație (inițial mai mult intelectuală decât emoțională) pentru Gustave Courbet. Trebuie spus că eu nu m-am format în istoria artei. În schimb, am urmat cursuri de literatură și istorie la universitate. Dar când mi-am început teza în 2002, mi s-a cerut să predau istoria artei studenților din primul an și a trebuit să învăț noțiunile de bază pentru a le putea transmite mai departe! Așa că am învățat, învățându-i pe alții, de la 25 de ani…
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, în ce măsură relația noastră cu arta ține nu doar de rafinament, împrietenire, educație, ci și de memorie? Cred că nu întâmplător ați introdus și povestea bunicii (și a hipnozei). Putem crede, precum în teoria ideilor a lui Platon, că sufletul nostru își reamintește, de fapt, frumusețea? Spuneți într-un interviu că arta este o modalitate excelentă de a conștientiza transcendența.
Thomas Schlesser:„În întunericul nostru, nu există loc pentru frumusețe. Tot locul este pentru frumusețe”. Vă las să meditați la această frază a poetului francez René Char, scrisă în timp ce lupta în Rezistență, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Laurențiu-Ciprian Tudor:Mi-a plăcut mult că, într-o lume în care suferim de prezenteism, ați adăugat miza trecutului, subliniind că trecutul revelat (atât conștient, cât și inconștient) vindecă, chiar și sub forma rezilienței și a hipnozei. Mai mult, nu ezitați să arătați că a avea o cultură (care este ceva mai mult decât divertisment, tocmai pentru că implică paleologia și paleofilia), asigură acea viață interioară de care avem nevoie pentru a fi liberi. Cum putem să-i reorientăm pe tinerii de astăzi, când au atâtea posibilități de evadare, spre o lume interioară? Poate că nu toată lumea are un bunic atât de extraordinar ca Mona.
Thomas Schlesser: Unul dintre publicurile cărora mă adresez în mod special cu această carte, în afară de bunicii care o pot citi împreună cu nepoții lor, sunt adolescenții și tinerii, cei care caută o introducere în artă, istorie, filozofie, literatură – de fapt, în științele umaniste. Acesta este un roman în care există istorie și povești, iar cadrul cronologic este important. Narațiunea oferă o imagine de ansamblu concisă. Wikipedia a devenit un instrument prolific de popularizare, care nu face distincție între ignoranță și cunoaștere. Eu nu mi-am propus să explic ce este o sculptură, ci ce înseamnă o alegorie. Îi explic Monei că Mona Lisa este o pictură pe lemn și nu pe pânză, lucru pe care multă lume nu-l știe…
Laurențiu-Ciprian Tudor: În această epocă a schimbărilor de paradigmă civilizațională, a post-adevărului, a post-umanității și a corectitudinii politice, se pare că arta a rămas, totuși, singurul spațiu al devenirii, singura zonă nesabotată a întrebărilor esențiale și a căutărilor de sine. Să fie adevărat, mai ales astăzi, că „frumusețea (vederea ei) va salva lumea” (Dostoievski)? Că orbirea, atât în înclinația spre rău, cât și în înclinația forțată spre bine, ar putea fi risipită prin ea? Citindu-vă cartea, m-am gândit mult la stadiul estetic al lui Kierkegaard.
Thomas Schlesser: Există orbire a ochilor și orbire a minții. Chiar dacă lumea noastră pare în pragul colapsului, să nu uităm că fiecare epocă a avut provocările sale și momentele sale de pericol. Nu știu dacă ne aflăm într-o epocă deosebit de malefică – omul a făcut mult rău de când a apărut pe această planetă. Dar este adevărat că arta, în toate formele sale, ne poate ajuta nu doar să ne canalizăm sentimentele, atât cele frumoase, cât și cele urâte, ci mai ales să păstrăm o privire luminată și detașată, să luăm distanță față de situația actuală și să găsim soluții pentru a contracara răul și, cine știe, a salva lumea.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Relația extraordinară dintre bunic și nepoată din roman oferă și un model de comunicare, de educație. Tratarea copilului ca pe un adult, într-o societate în care ne infantilizăm și ne plângem excesiv, este o altă lecție a cărții. Pe de altă parte, nu credeți că toți adulții ar trebui să facă ceea ce face Dadé? Școala nu mai este suficientă, iar bombardarea informațională la care copiii sunt supuși astăzi îi face, pe aceștia, extrem de vulnerabili și pierduți. Ca o paranteză: ați avut și dumneavoastră șansa unui astfel de bunic?
Thomas Schlesser: Sunt ferm convins că nu ar trebui să infantilizăm copiii. Într-adevăr, creierele lor sunt ca niște bureți, iar în prima copilărie învățăm lucruri care ne vor însoți toată viața – bune și rele, activitatea psihologilor și psihiatrilor o demonstrează îndeajuns. În ceea ce mă privește, am fost suficient de norocos să am o bunică foarte iubitoare, care m-a crescut în mare parte, pentru că am petrecut mult timp la ea acasă. Ea este propriul meu Dadé și mi-aș dori ca toată lumea să poată avea aceeași relație apropiată cu bunicii lor, așa cum am avut eu cu ai mei.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Romanul dumneavoastră readuce în atenție muzeele ca fiind ceva mai mult decât simple destinații turistice sau depozite de obiecte vechi și moarte. Ni se reamintește că acestea ar trebui să fie spații vii și că familia de cuvinte „muzeu” include atât „muzee”, cât și „amuzare”. Ei bine, domnule Thomas Schlesser, ce relevanță mai au ele astăzi, când avem internet, tururi virtuale, site-uri web și așa mai departe? Ce se va întâmpla mâine? Cum vor arăta muzeele viitorului?
Thomas Schlesser: Sunteți foarte pesimist! Tururile virtuale pe care le menționați sunt posibile doar ca suport pentru spații care există cu adevărat, în clădiri, cu opere de artă reale. În plus, nu este același lucru să contempli o operă, fie ea clasică sau modernă, din față sau prin intermediul unui ecran. În calitate de istoric al artei și mai ales ca director al unei fundații dedicate artei contemporane, nu pot decât să cred că acest tip de spațiu va rămâne relevant și în viitor. Chiar dacă muzeele pot fi completate de site-uri web, baza fizică este cea care predomină – din fericire pentru noi! Doar că există din ce în ce mai multe modalități de a descoperi aceste spații, și cu atât mai bine! Acest lucru înseamnă că mai mulți oameni au acces la opere de artă care ar putea fi considerate apanajul unei anumite elite educate. Sper că muzeul viitorului va rămâne un spațiu în care oamenii să contemple operele de artă având în același timp la îndemână informații relevante, permițându-le să aprecieze și mai mult operele respective.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ideea bunicului de a înmagazina frumusețea (prin întâlnirea Monei cu capodoperele) e provocată nu doar de pericolul orbirii nepoatei sale, ci și de urâțenia dormitorului ei (unde frumusețea nu putea intra decât clandestin). Dar mediile noastre (fizice, legate de mass-media), domnule Schlesser, sunt de cele mai multe ori urâte. Pe ideea exteriorității care se interiorizează (dar și invers) ce șansă avem să fim armonioși, frumoși, altruiști, când nu vedem utilitatea frumuseții și când nu prea avem responsabilitatea de a ne înconjura de ea. Nu ar trebui să fie aceasta și o aspirație politică, o responsabilitate publică?
Thomas Schlesser: Frumusețea este subiectivă, astfel încât ceea ce astăzi ne poate părea urât ar putea fi considerat mâine o capodoperă!Acesta este și scopul cărții mele: să le ofer cititorilor cheile de care au nevoie pentru a aborda arta într-un mod nou, mai informat și mai accesibil. Pentru a-și face singuri o părere despre lumea care ne înconjoară.În Franța, avem norocul de a avea o structură universitară solidă și un învățământ de calitate. Avem, de asemenea, imensul privilegiu de a avea un patrimoniu fabulos. Dar ceea ce lipsește este o modalitate de a face istoria artei accesibilă, astfel încât să nu fie prea intimidantă.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, datorită mai ales a realității virtuale, suntem o societate a audiovizualului (experții sunt îngrijorați de dispariția cărților scrise și de un anumit analfabetism). Putem, plecând de la romanul dumneavoastră, să nu ne alarmăm? Puteți privi lucrurile cu optimism?
Thomas Schlesser: Cu toate că inteligența artificială este capabilă să imite și să reproducă ceea ce o învățăm (deoarece ea funcționează doar datorită informațiilor pe care le oferim), putem vedea limitele sale atunci când ne confruntăm cu exemple de interpretare și, mai ales, de transmitere a sentimentelor în fața unei opere de artă. Ceea ce simte fiecare persoană în legătură cu un tablou, o carte sau un cântec exact așa este: simțit de o persoană unică, în felul său, și asta ne deosebește de inteligența artificială – sau cel puțin asta sper eu.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ar putea fi cartea dvs. o mare vânătoare de comori? Sunt curios să aflu dacă oamenii au început să refacă, la propriu, traseul celor 52 de capodopere. Ați aflat ceva de la cele trei muzee?
Thomas Schlesser: Nu am primit încă niciun feedback de la muzee, dar am făcut prima prezentare a cărții la Muzeul Orsay în ianuarie, înainte de publicarea cărții. Traducătoarea mea olandeză a mers acolo pentru a se cufunda în opere pentru munca ei de traducere. Sper că romanul meu îi va provoca pe cititori să (re)descopere lucrările extraordinare pe care le adăpostesc aceste muzee, și, mai mult, să le contemple cu o privire mai receptivă. Asta îmi doresc.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Romanul dvs. Ochii Monei este deja un fenomen literar, cu drepturi vândute în 60 de țări. Cum vă explicați succesul cărții, mai ales că nu v-ați gândit că lucrurile vor evolua în acest fel? Și de ce a durat zece ani să o scrieți?
Thomas Schlesser: Încă nu-mi pot explica pe deplin succesul cărții, mai ales în străinătate. Am trimis manuscrisul editorului meu fără să am mari ambiții. Am lucrat la această carte timp de 10 ani, așa că doar faptul că am terminat-o a fost o realizare pentru mine. Sunt foarte fericit să văd că povestea Monei a rezonat cu un public atât de larg și nu mi-aș fi putut dori altceva pentru o lucrare care îmi este foarte dragă. Am scris o mulțime de eseuri despre istoria artei. Am curatoriat expoziții și am scris zeci de contribuții la cataloage, simpozioane și reviste științifice. Dar acesta este un roman destinat unui public extrem de larg. Este o introducere în viață prin artă și istoria artei, chiar mai mult decât o introducere în istoria artei. Așadar, este un proiect cu totul diferit, motivat pentru mine de o poveste personală dureroasă: „ne-venirea“ unui copil și, dacă nu vă supărați, nu voi spune mai multe despre asta. Așa că am petrecut 10 ani scriind această carte, inventând o fetiță pe care am crescut-o prin această poveste – Mona are 10 ani în roman.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Schlesser, și eu sunt un mare admirator al lui Courbet, așa că nu pot să nu menționez că bunicul Monei face campanie pentru introducerea lui în Panthéon. De ce nu s-a întâmplat asta încă? Cui îi este frică de Courbet? Avem șansa ca în 2071 să vă vedem reușind?
Thomas Schlesser: Ar fi minunat! Courbet a fost multă vreme ignorat – opera lui a fost recunoscută târziu, și mai ales datorită receptării anglo-saxone. Nu cred că îi mai este cuiva teamă de Courbet, doar că încă nu este considerat un erou național al Franței, și de aceea nu are încă un loc în Panthéon. Mare păcat!
Laurențiu-Ciprian Tudor:Dacă ar exista și al 53-lea tablou, la care să mergeți doar dumneavoastră în mod special, care ar fi acesta? Și alături de cine l-ați privi?
Thomas Schlesser: Când am început romanul, aveam cam o sută de opere despre care voiam să scriu! Nu cred că aș putea să aleg acum doar una.
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro.
Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.
